Treceți la conținutul principal

Clopotele. De Richard Harvell

Moses primește un nume când are aproximativ 10 ani. Până atunci, nu avusese nevoie, singura ființă din viața lui fiind mama sa surdo-mută. 
Este un copil crescut într-o clopotniță, din care răsunau zilnic cele mai mari clopote din regiune. Descoperă tot ceea ce îl înconjoară cu ajutorul auzului său deosebit: aude tot, de la sunetele clopotelor imense și până la respirația calmă a unui prunc adormit. Darul său îl ajută să cunoască lumea, deși de cele mai multe ori nu îi permite să îi înțeleagă toate semnificațiile. Cu toate astea, trăiește fericit alături de mama sa, furișându-se în casele oamenilor pentru a fura mâncare și a le asculta viețile.
În ce priveşte spaţiul, clopotniţa noastră era o lume foarte strâmtă– majoritatea ar fi văzut-o ca pe o închisoare pentru un copil. Dar în ce priveşte sunetul, era cea mai grozavă casă de pe pământ. Căci toate sunetele scoase vreodată erau captate în metalul clopotelor şi, în clipa-n care mama le bătea, dădea drumul în lume frumuseţii lor. Atâtea urechi auzeau prin munţi ecoul dangătului tunător. Unii îl urau, alţii erau inspiraţi de forţa lui sau atât de fermecaţi, încât rămâneau cu privirea pierdută; sau plângeau, căci vibraţiile îi făceau să-şi scuture tristeţea. Dar nu li se părea frumos. N-avea cum. Frumuseţea dangătului era destinată doar mamei mele şi mie.

Totul se sfârșește însă când tatăl său descoperă că micuțul din clopotniță nu e nici surd, nici mut ca mama sa. Copilul este aruncat în apele râului și ajunge să fie salvat de la înec și dus într-o abație, unde va primi numele Moses și va descoperi muzica și faptul că nu doar auzul său este special. 
Moses, băiețelul fără nume născut într-un sătuc elvețian, va ajunge unul dintre cei mai faimoși cântăreți de operă ai vremurilor sale. „Clopotele” este povestea vieții unui musico, acoperit de rușinea de a nu fi „nici bărbat, nici femeie”, dar care nu poate trăi în absența sunetelor și a muzicii. Este o carte despre dragoste și prietenie, al cărei protagonist trebuie să învețe să accepte ceea ce nu poate schimba. 
Redactat la persoana întâi, romanul păstrează vocea personajului principal. Foarte multe scene sunt redate cu stângăcia omului care vorbește rar și preferă să comunice cât mai puțin cu cei din jur. Sunt însă pline de emoție pasajele în care personajul ne descrie lumea așa cum o aude: muzica suavă a unui instrument, sunetul răscolitor și asurzitor al clopotelor, vibrația propriei voci angelice în corpul femeii iubite, sau respirația imperceptibilă a unui muribund. Nici dragostea, nici ura, nici măcar amintirea mamei rămase în urmă nu creează emoții atât de puternice precum o fac aceste descrieri ale sunetelor, menite să sublinieze oarecum unicitatea unui personaj greu de înțeles, cu un destin asemănător celui al lui Orfeu, personaj pe care îl va interpreta chiar în seara în care are loc premiera operei. 
Cartea este o ficțiune, nici un castrat nelăsând vreo mărturie a vieții sale în afara scenei. Cu toate astea, autorul folosește momente din istoria operei pentru a da autenticitate poveștii și recreează cu multă acuratețe viața în Viena secolului al optsprezecelea. 

„Clopotele” e o carte perfectă pentru acest anotimp, cu vreme schimbătoare și cu dimineți răcoroase. Așa că dați o fugă la bibliotecă și faceți-vă timp să descoperiți un personaj care urăște, iubește, plânge și luptă pentru ceea ce-și dorește, dar care nu se plânge, cu toate că întreaga lui viață pare să fie construită din lucruri făcute „pentru binele său”, dar împotriva voinței sale. 
Voi ce mai citiți?

Comentarii

  1. Păi ce să citim... "Clopotele" lui Harvell, că după o așa recenzie chiar nu mă pot abține! Mulțumesc, Ema! :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…