Treceți la conținutul principal

Tânăr dependent de Facebook, independent politic vs Pensionar fără Facebook, dependent politic

Din când în când, cam când ies urșii din bârlog și te roagă frumos să le aplici o ștampilă prin părțile esențiale, ne aducem noi aminte că anumite categorii sociale nu ar trebui să aibă drept de vot. Și în vreme ce umplem Facebookul și blogurile cu noile idei mărețe, ne plângem că Parlamentul, Guvernul și administrațiile locale nu înțeleg democrația. Eu nu știu cum aș putea desena mai evident de atât incoerența. 
Între „cine nu are un bătrân să-și cumpere” și „pensionarilor inactivi ar trebui să le fie retras dreptul de vot” e o linie mai subțire decât siroposul pas dintre iubire și ură. Acest mic adevăr îmi dă senzația că probleme mai grave avem noi, ăștia care încă nu ne putem asuma responsabilitatea pentru alegerile și voturile noastre și aruncăm în permanență vina în curtea și așa ponosită a celor cu mai mulți ani și mai puține puteri. 

Tinerii și politica, o glumă proastă

Cui i se pare că peste 20, 30, hai 40 de ani va avea o soartă mai bună și mai blândă greșește. Pentru că, cel puțin din umilul meu punct de vedere, această stare de fapt nu se va schimba pentru vreo câteva zeci de ani de acum înainte. Doar că alții vor fi tinerii mânați de idealuri patriotice, iar bătrânii vom fi noi, cei care azi trăim cu impresia că am descoperit mersul pe jos. De ce zic asta? Pentru că majoritatea populației tinere de azi habar nu are ce votează, pentru ce votează, ce ar trebui să facă cel pe care l-a votat, în afară de un bancomat fără PIN-uri în centrul comunei. 
Și ca să nu credeți că exagerez, vă povestesc pe scurt ce scria pe Facebook o tânără candidată la o funcție de consilier județean: promitea un oraș mai curat și mai îngrijit. Care oraș? Există un singur oraș în județul respectiv? Bănuiesc că nu. Înțeleg că era pe listă pentru că anumite partide și-au impus să aibă o anumită cotă de femei și de tineri pe locuri eligibile, iar dacă dumneaei se încadrează și colo și colo, partidul împușcă doi iepuri cu o lovitură. Cred însă că partidul ar putea măcar să-i scrie o listă cu mesaje de pus pe Facebook și să îi explice că un Consiliu Județean nu trebuie să se preocupe de spațiile verzi din cartiere.
Doamna aceasta este reprezentantul unei întregi generații de oameni care a învățat democrația de la televizor. Și acum candidează, pentru că tinerii sunt viitorul. Iar soluția noastră la oferta slabă a partidelor care e? Să nu mai voteze pensionarii, de parcă ei ar pune oameni pe liste. Motivul e veșnic același: uleiul și făina. Ar trebui să miroasă a gogoși în toată țara de la cât ulei și câtă făină s-au pomenit în ultimii 15 ani, dar din păcate singurele gogoși de care ne lovim sunt cele electorale. 

„Vedem care ne dă ceva”

Este argumentul suprem pentru orice om care a descoperit că există viață și după ce se stinge televizorul. L-a auzit undeva, ba în stația de autobuz, ba la piață, iar acum defilează cu el pentru a-i demonstra oricui că teoria cu dreptul de vot pentru populația activă este nu doar justificată, ci și esențială. Degeaba încerci să îi explici omului că democrația presupune altceva, că oricum lui statul i se pare o clădire de birouri unde șeful are întotdeauna dreptate și unde aerul condiționat e plătit din ce muncește el, nu din banii produși cumva și de amărâtul fără BAC din producție. 
Dar să revenim la bătrânii inactivi și la faptul că îl votează pe cel care „le dă ceva”. E și normal să o facă. Pentru că ăla care le dă ceva e singurul care vorbește limba lor. A învățat-o repede și le-a povestit că 100 de lei în plus la pensie le va face viața mai bună. Asta în vreme ce „educatul” din clădirea de birouri le-a spus că sunt proști și că din vina lor țara merge prost. 
Vorbim de oameni care au reușit cumva să ajungă la pensie. Mică, mare, lungă, scurtă e o pensie pe care noi reușim să le-o plătim cu greu azi. Pe vremuri ne dădeau bani de dulciuri, de haine sau de pantofi. Azi vrem să îi reducem la nimic pentru că nu e corect să decidă ei pentru noi. Surpriză! Nu decid pentru noi, decid pentru ei că e și țara lor, nu doar a noastră. 

Încă învățăm. Toți 

Pensionarii de azi nu știu democrația nici măcar de la televizor. Dar au înțeles că e dreptul lor să voteze și o fac cu aceeași conștiinciozitate cu care își plătesc taxele la timp. Lucru care nu se prea poate spune despre tineri. De unde se poate trage o concluzie părtinitoare și voit subiectivă că, oarecum, pensionarii înțeleg ce înseamnă să fii cetățean mai bine decât noi. Noi care avem impresia că drepturile oamenilor se dau și se iau după cum ne vine nouă pofta și că votul este o fiță, nu o obligație. 
Dar până să învățăm democrația, trebuie să ne amintim cum să fim oameni, cum să acceptăm o părere diferită de a noastră, cum să discutăm fără să ne batem, cum să gândim mai mult cu mintea noastră și mai puțin cu a celor pe care îi citim.
E normal să existe incoerență. Încă învățăm și democrația, și politica. Oamenii care se joacă de-a politicienii acum sunt ingineri, medici, avocați și încearcă să modeleze politica după nevoile personale, în loc să se adapteze la noul loc de muncă. Pentru că a fi politician e o meserie, nu un hobby cu care să mai faci un ban în plus, cinstit sau necinstit.  
Nici noi nu știm exact ce așteptări să avem. Azi vrem salarii mai mari, mâine vrem autostrăzi, apoi ne răzgândim și vrem iar salarii. „Poporul” e mulți și anesteziați de grija zilei de mâine: rate la casă, rate la mașină, grădiniță privată, vacanță la mare, trei nunți în august. De multe dintre ele nu avem nevoie, dar am intrat în horă... și pentru că păstrăm ce e mai prost din tradiții, jucăm până la capăt și așteptăm să ia alții atitudine.

Bătrânii, cam ca și copiii, sunt oglinda noastră 

Societatea civilă e doar un apendice al politicului , iar presa a murit în fașă de la o supradoză tot de politică. Hienele sunt peste tot: în instituții deconcentrate în care politica stă tolănită pe toate scaunele din piele, în administrație, unde interesul cetățeanului contează doar dacă e membru de partid, în televizoare, unde politica editorială este dictată de contractele de publicitate controlate și ele politic. Nu vrem să recunoaștem, dar și noi suntem tot niște hiene: ne desconsiderăm prietenii pe criterii politice și citim doar ziarele care sunt pe aceeași lungime de undă cu noi, închizând ochii la faptul că și ziarele alea scriu ce scriu pe bază de factură și chitanță. 
Și noi vrem ca pensionarii să voteze cu gândul la binele nostru. Noi, în schimb, votăm cu gândul la cât de grozavi suntem. Cu cât e candidatul mai independent, cu atât ne simțim noi mai deștepți votându-l. Dovadă că înțelegem perfect cum funcționează toate. De parcă un independent ar reuși să facă ceva în fața unui consiliu local/ județean de membri de partid care, surpriză!, nu votează tot ce propune primarul, ci ceea ce „trebuie”. Da, da, în caz de primar independent, lista aia de consilieri pe care punem ștampila fără să o citim e extrem de importantă. Și degeaba ai unul strălucitor pe listă pe poziția 1,2,3, dacă în spatele lui stau aceleași lipitori gata să ucidă orice urmă de bune intenții.
Până vom învăța câte ceva despre astea, ar trebui să lăsăm ciocul mai mic, că nu suntem noi la putere. Puterea înseamnă cunoaștere, iar faptul că știm pe de rost manualul de istorie de-a opta pare să nu ne ajute prea mult dacă nu ne hotărâm să și înțelegem ce-am memorat. Cum am spus și mai sus, nu prea ne putem baza că ne vor învăța alții, că nu prea are nimeni interesul să ne deschidă ochii. Suntem amuzanți și inofensivi, așa ocupați să ne înjurăm pe Facebook și să ne dăm șmecheri cu independența noastră.



Comentarii

  1. Ca de obicei,foarte pertinent. Imi place ca reusesti sa scrii atat de mult cu asa o vizibila usurinta. Din pacate, nu prea mai e nimeni interesat sa devina om, cata vreme prin buzunare sufla vantul, pentru ca inima vrea lucruri de care, adesea, se poate lipsi. Materialismul bate umanul...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…