Treceți la conținutul principal

Sistemul suntem noi

Se vorbește mult despre spitale, medici și infecții. Nu știu însă cât avem dreptul să ne plângem de sistem, pentru că sistemul suntem noi. 
Am știut că în spitale sunt viruși și cred că pe undeva știam toți că nu se fac toate dezinfectările așa cum ar trebui. Am știut și eu, ați știut și voi. Am știut toți, chiar dacă nu aveam dovezi sau nu voiam dovezi. Am fost acolo, am intrat cu o boală și am ieșit cu două sau am fost norocoși și ne-am vindecat, dar i-am mulțumit Divinității pentru asta, convinși fiind că sistemul nu are nicio contribuție și că doar soarta ne-a protejat de infecții și viruși.
Cât am stat în spital, am văzut toalete murdare în care miroase puțin mai bine decât în gară, dar inferioare multor cârciumi fără pretenții, și mopuri atât de negre că acasă nu am fi spălat cu ele nici dacă era nămol pe jos. Au făcut televiziunile ani de zile audiență cu imagini din spitale care arătau ca după război, cu paturi rupte din care ieșeau saltele pătate și murdare, cu pereți nespălați și crăpături peste tot. Și ca să nu ziceți că astea s-au întâmplat demult, vă aduc aminte că mai ieri umbla pe Facebook un set de poze făcut în nu știu ce spital prin țară unde părea că nu s-a mai spălat nici măcar cu apă chioară de pe vremea regilor. 
Fiecare dintre noi a vizitat cel puțin o dată o rudă bolnavă într-un spital în care nimeni nu ar rămâne peste noapte de bună voie. Chiar a fost vreunul dintre noi atât de naiv să creadă că dincolo de o anumită ușă se sfârșeau toate astea și începea ”Anatomia lui Grey”? Am fost atât de naivi încât să credem că bacteriile rămân cuminți la poartă, lângă câinii fără stăpân?
Acum ne ridicăm toți poalele în cap, nevinovați și șocați, că în spitale nu se dezinfectează. Am citit zeci de articole în care voci revoltate se întrebau impersonal de ce nu s-a făcut nimic până acum. Fiecare are ceva de spus despre nemernicii care au știut și au tăcut sau despre cei care au contribuit cumva la tragedie. Pe bune? Dăm vina pe politicieni, pe Guvern, pe oricine vedem pe Facebook că primește lovituri zilele astea. Dar NOI unde am fost? De câte ori ați refuzat internarea copilului pentru că v-a fost frică că va pleca și mai bolnav din spital? Eu de două ori. Pentru că AM ȘTIUT! Și au știut-o mulți. 
Îmi amintesc că am încercat să povestesc de câteva ori cum e cu intri cu o boală, ieși cu mai multe. Am fost sfătuită să nu mă mai plâng, că alții au pățit-o mai rău și nu se mai vaită. Am fost îndrumată să aleg clinici private dacă fac pe marea doamnă și nu sunt mulțumită. Câțiva apropiați mi-au sugerat să încetez cu dramele, că doar nu e chiar așa grav și, până la urmă, cum acceptă alții ar trebui să accept și eu. Sunt sigură că nu doar eu am auzit placa asta. Și am tăcut. Toți. 
Mizeria a devenit normalitate. Iar atunci când pe undeva răsărea câte un spital în care erau respectate regulile, ne-am făcut cruce și ne-am uitat lung. Am încercat să încălcăm regulile, uneori. De câte ori ați dat 10 lei unei asistente sau infirmiere ca să vă lase să intrați într-un salon când nu ar fi trebuit să fiți acolo? Eu am făcut-o de câteva ori. O să spuneți că nu are legătură cu nesimțiriea celor care au diluat cu bună știință. Cam are. Pentru că principiul de bază este același: merge și așa, oricum nu se întâmplă nimic, noi suntem speciali.
Așa că acum nu putem, nu avem voie să dăm vina pe ceilalți pentru că și noi am contribuit, fiecare cu câte puțin, la ceea ce azi face rating și trafic. Am contribuit și individual, și ca nație. Am acceptat mizeria pentru că și asistentele sau infirmierele sunt oameni și sunt plătite puțin, am acceptat disprețul și relele tratamente ale medicilor pentru că au mai multă școală decât noi, am plătit ca să intrăm în salon cu pantofii de afară, cu oalele cu mâncare și fără săpun sau pastă de dinți. Ne-am dus la medic nespălați, am urlat în sala de așteptare că avem drepturi, fără să ne pese că altul care a venit după noi avea mai multă nevoie de atenție, și am tăcut atunci când ar fi trebuit să vorbim. 
Nu vrem să recunoaștem că am făcut toate astea împreună, cu indiferență față de ceilalți și mereu cu ideea că doar noi merităm atenția și munca medicilor, pe care ”îi plătim din banii noștri”. Câtă ironie! Fiecare dintre cei care se vaită că nu are bani de pâine plătește din banii lui toți medicii, polițiștii și profesorii care îi ies în cale! Săracul popor bogat!
http://www.observatordebacau.ro/2011/07/01/romania-reala-sifilis-tbc-cancer-si-morti-evitabile.html
Suntem deseori nerăbdători și nesimțiți și în sala de așteptare, și în cabinet la consultație, și mai ales pe Facebook unde acuzăm și arătăm cu degetul spre ceilalți, convinși de nevinovăția noastră. Nu ar trebui să deschidem gura cu revoltă, ci doar cu regret, pentru că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Ne-am semnat singuri sentința când am plătit bani pentru ca fii și fiicele noastre să intre la Medicină și apoi să o termine, spunându-ne de mii de ori că ”șpaga” din viitor merită sacrificiul din prezent. Ne-am săpat groapa și mai adânc când am acceptat ca în instituțiile de control să conducă oameni puși politic, care acum nu pot fi trași la răspundere pentru lipsa verificărilor pentru că nu știm sigur pe a cui amantă o luăm la rost. Ne-am îngropat când am văzut toate astea și am tăcut sau am mormăit în barbă.
Ne-am făcut toate astea singuri, mai ales când am acceptat fără să ne revoltăm ca absolut orice dezbatere publică să devină circ politic. Am acceptat ca țara să fie guvernată, condusă și administrată din studiourile de televiziune. Ne-a plăcut. Și acum ne place. În vreme ce ne îngrozim teatral la rezultatele anchetei, ne uităm la televizor și așteptăm declarații publice, discuții pe tv, interviuri. Noi nu vrem să învățăm din greșeli. Noi vrem sânge și show, care ne țin loc și de pâine și de dezinfectanți.
Așa că să scriem! Să urlăm cu patos că am fost mințiți, înșelați și furați de conducătorii care ne-au vândut țara, în vreme ce noi vedeam totul roz și credeam că suntem în siguranță! Să facem zgomot și să ne plângem de milă! Să fim ocupați cu scrisul ca să nu avem timp să ne aducem aminte cu ce am contribuit noi! Individual, om fi și buni, și drepți, și deștepți, și ce vreți voi.
Împreună, suntem sistemul.

Comentarii

  1. Olee! Nu.i cea mai potrivita remarca pt un subiect asa dramatic, dar stilul alert in care ai scris mi.a provocat o asa reactie! Stiu, insa, ca ai dreptate, din pacate... Tare sunt curioasa cati ar iesi in strada pt asta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu cred ca e neaparat de iesit in strada. E mai mult de luptat cu noi insine. E de invatat sa ne aparam drepturile atunci cand e cazul si de lasat pe altul in fata cand o cere situatia. E de respectat pe noi insine :) Asta nu se obtine in strada, ci in noi.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…