Treceți la conținutul principal

The Fifth Gospel. Ian Caldwell

În primele pagini, se omoară un expert într-un domeniu legat de istorie și religie. Partea asta trebuie să se întâmple neapărat în ploaie, ca să crească suspansul și, în caz că se va face vreodată un film, să se ude hainele personajelor principale. Apoi se adaugă puțină dramă personală și ceva poveste cu orfani, copii care se cresc unul pe altul, o prietenie în care nu știi dacă sacrificiul înseamnă să omori pentru celălalt sau să îl omori pe celălalt, poate și o nevastă dispărută. Se adaugă niște preoți, de preferat de cât mai multe neamuri și feluri, ca să dea greutate poveștii. Dacă se întâmplă să se petreacă toate astea la Vatican, avem deja un bestseller.
Pentru partea cea mai importantă, se alege un obiect sfânt în jurul căruia să se țeasă o plasă deasă și încurcată de mistere, detalii care nu se leagă și legende în care există un miez de adevăr. În cazul de față, autorul a ales Giulgiul din Torino. Se condimentează cu puțină conspirație și se pomenește cât de des se poate cuvântul „secret”. 
Cam asta a fost rețeta pentru „The Fifth Gospel”, o carte interesantă, dincolo de faptul că în aparență au mai scris-o și alții înainte și o vor mai scrie câțiva după. Probabil că fanii lui Dan Brown o vor găsi cel mult acceptabilă,  sătui și ei, mă gândesc, de ideea că în curte la Vatican zace mereu ceva putred. Cum eu am cam ocolit astfel de povești până acum, am citit-o cu atenție și fără să mă plictisesc neapărat.
Titlul face referire la o a cincea Evanghelie, scrisă din îmbinarea celorlalte patru deja cunoscute, care, bineînțeles, ascunde un secret. Cât de important este secretul și cine are interesul la Vatican să țină ascunsă informația din paginile acestei cărți? Am fi tentați să spunem că toți, inclusiv vreo 2-3 organizații secrete, masonice, biblice și religioase. În realitate, nu pare să fie chiar așa cum ne-am aștepta și de asta cred că Ian Caldwell e departe de Dan Brown din anumite puncte de vedere. Practic, cel mai interesant lucru la cartea asta e că speculează ideile mai vechi și demonstrează că uneori aparențele sunt cu atât mai înșelătoare cu cât ne lăsăm purtați mai departe de teoria conspirației.
Cartea lui Ian Caldwell nu este, deci, o copie, deși folosește aceeași rețetă deja celebră a adevărului ascuns cu ajutorul unei armate de preoți. Împrumută câteva idei și scene din „Codul lui DaVinci” (filmul, că pe distinsa carte nu am citit-o încă), dar își construiește propriul fir narativ, cu mai puține conspirații decât lasă impresia la început, cu ceva mai multe conflicte interioare și o poveste a unui preot de origine greacă, care trăiește la Vatican, și a familiei sale atât de ciudate că ai putea să juri că există pe undeva. 
Una peste alta, avem doi preoți, unul romano-catolic și unul greco-catolic, frați, care trec printr-o serie de întâmplări oarecum ciudate. Partea frumoasă este că întreaga încrengătură de fapte este departe de a schimba lumea, așa cum se așteaptă cititorul deja obișnuit să răsară copii ai lui Hristos și organizații milenare la fiecare sfârșit de roman. Răsare ceva mult mai profund, dar nu vă spun ce, că e musai să mai și citiți. 
Nu e o carte de temelie, dar ținând cont că a venit primăvara, e soare și cititul pe bancă în parc e o plăcere, „The Fifth Gospel”  poate fi o alegere interesantă pentru a intra în atmosfera lecturilor de vară. Mai ales că îți aduce aminte că, deși nimic nu e ce pare a fi, misterele complicate au mai mereu o soluție simplă.
Voi ce mai citiți?

Comentarii

  1. Faină recenzie! Am terminat "Golful francezului" şi următoarea pe listă e "O mie de monede de aur". Trăiască Adevărul şi Cotidianul că mi-au dat materie primă :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Voi doua ma terminati pe mine, nu ma mai joc!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…