Treceți la conținutul principal

Problemele vârstei

30 de ani ar trebui să fie momentul în care începem să trăim mai frumos, mai bine, mai atent. Unii ar zice că ar fi trebuit să ne maturizăm mai devreme, eu zic că abia de-acum înainte ar trebui să ne gândim serios la asta. 
Poate o să vi se pară ciudat că, de multe ori când mă gândesc la persoane cam de vârsta mea, am tendința să îi numesc băieți și fete, nu bărbați și femei, pentru că îmi par încă tineri la față și la suflet. Din păcate însă, mulți au depășit deja acest prag psihologic și, remarc cu oarecare frică, s-au regrupat în categoria moși și babe. 

old people dancing 

 „Pe vremea mea”

Oameni născuți după 1980 (deci încă tineri) s-au trezit dintr-o dată că exista o vreme a lor, când jucau mingea și avioane. Nu înțeleg de ce această vreme nu mai există, iar „pe vremea mea” este de-acum spus pe un ton serios, al babelor senile, care se plâng de vecini, copii, nepoți și prețuri.
De ce nu e asta vremea noastră? Până acum am adunat o juma' de kil de experiență, am mai crescut, am mai învățat ceva prin școlile de după școală, ne-am format obiceiuri, ne-am găsit un loc de muncă sau mai multe. Zilnic scriem, citim, socotim, experimentăm, iubim. Cu toate acestea, nu pare să mai fie vremea noastră, ci a altora, pe care noi îi privim de sus, de la înălțimea bătrâneții noastre închipuite. 
Când eram elev, profesori puțin mai mari decât mine îmi recitau aceeași poveste a vremurilor lor, în care nu existau televizoare cu program toată ziua, nici desene animate, computere, jocuri video sau alte tentații. Atunci îi întrebam de ce ne reproșează lipsurile lor, ca și când am fi fost noi vinovați că aveam ceva mai mult decât generațiile trecute. Acum, din păcate, facem același lucru pe care îl făceau ei atunci. Ne amintim că în copilăria noastră nu erau tablete și telefoane inteligente, nici locuri de joacă la mall sau console Wii și ne așteptăm ca puștii de azi să trăiască cu cheia de gât, deși legea nici măcar nu o mai permite. Și de fiecare dată când citesc o astfel de revoltă mă întreb când am îmbătrânit în halul ăsta?
Ne pierdem vremea dând sfaturi despre cum se trăiește și judecându-i pe cei care vin după noi. Că sunt prea copii, că nu fac ceea ce trebuie, că sunt proști și nu știu să scrie. Uităm că și nouă ni s-au spus cam aceleași lucruri. Și noi am avut colegi care nu știau să scrie (la Jurnalism, da, nu mai dați ochii peste cap), care au trecut BAC-ul cu mila Domnului și a cine știe cui, dar asta nu înseamnă că suntem toți o apă și un pământ. 

Prea multe etichete

Am pus etichetă pe tot, ca niște gospodine harnice pe borcanele cu murături. Doar că noi am uitat să ne uităm în borcane să vedem ce e înăuntru. Ne mulțumim să judecăm după capace, deși asta ne enerva îngrozitor acum 10 ani. Și uneori ne enervează încă, dacă suntem noi transformați în borcane.
Am îmbătrânit prea repede și, mai ales, prea urât. Nu avem riduri în jurul ochilor, ci în suflete. Ne simțim bătrâni, trecuți prin viață, greu încercați, deși nu am ajuns nici măcar la jumătate. 
Exemplu? La 9 ani chinuiam un televizor cât de mult puteam, iar sora mea la 9 ani juca cu mine Super Mario până rupeam butoanele. Nu știu, zău, în ce poveste trăiau cei de-o vârstă cu mine care publică pe Facebook chestii asemănătoare cu asta:

Copiii de azi nu vor să crească prea repede, suntem noi cei care îi obligă să se maturizeze forțat, pentru a ne lua locul. Noi ne poziționăm în echipa „maturilor în prag de pensionare”, deși mai avem vreo 35 de ani până acolo. E ok să trăiești cu gândul la viitor, dar nu când acesta e mai departe decât trecutul. Să-i lăsăm pe „cei care ne vor plăti pensiile” și să ne concentrăm asupra noastră, că nici noi nu le dăm pensii de lux părinților și bunicilor noștri.  

Să trăim mai frumos azi! 

Suntem tineri; după statistici avem vreo 50 de ani în față să ne tot bucurăm de soare și de viață. E păcat să devenim acri și senili din prima, să avem tot timpul un reproș pregătit pentru cei care sunt încă la vârsta copilăriei. Să încercăm să îi înțelegem și să îi ajutăm, fără prejudecăți, fără resentimente, pentru că ei nu sunt vinovați pentru trecutul nostru. Așa cum nici noi nu am fost vreodată vinovați pentru trecutul celor fără televizor și desene animate.


Comentarii

  1. Eu nu ma simt batrana, chiar daca am facut 30 anul trecut. Mi se intampla sa spun ca pe vremea mea ma jucam mai mult afara si copiii de azi nu prea mai au acest obicei, dar asta nu inseamna ca regret ca eu nu aveam playstation si alte trasnai, ci din contra. Cred ca a existat si exista viata si fara tehnologie, asa cum oricine ar trebui sa aiba, fara sa invinovateasca cineva pe altcineva pt asta. S-au schimbat vremurile, e drept, dar asta nu ar trebui, asa cum spui si tu, sa ne impiedice sa traim frumos, trebuie doar sa vrem!

    RăspundețiȘtergere
  2. Lasă că recuperez acum tot ce nu am jucat la PlayStation când eram mică, că nu se inventase :) Și încă joc avioane :)) Iar pe Facebook avem și Tomapant, dacă ți-l mai amintești.

    RăspundețiȘtergere
  3. Tari, orase, mari, ape, de cand n.am mai jucat! Si avioane la fel si cate mai erau. Eu deocamdata am facut avioane din lemn, de curand l.a apucat si pe el placerea de a face singur, pe la gradi am mai facut una, alta cu el, de paste cred ca pictam oua din ipsos.Abia astept alte provocari, odata cu varsta.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…