3/31/2016

Primăvara la comună

N-am simțit primăvara ca altădată pentru simplul motiv că nu prea am avut iarnă anul acesta. Practic, după cald a devenit puțin mai cald și ne-am început luna martie cu o tură la munte, la zăpadă, doar ca să simțim și noi cumva pe undeva că a mai trecut o iarnă peste noi. 

Sapa este noua zumba 

Ne-a înfiorat simțurile un vânticel de primăvară când ne-am apucat de săpat și curățat terenul pentru legume. Asta și o febră musculară plus câteva dureri de spate, dar bănuiesc că așa pățesc toți când se apucă de zgâriat pământul.
Ne-a pocnit norocul pe la sfârșitul lui februarie și am fost anunțați că primim teren să ne jucăm de-a grădinarii. Așa că ne-am cumpărat semințe pentru un hectar și am început să desenăm planuri și schițe cu mult înainte să trecem la munca fizică. Eram deja obosiți de planuri, deci, când am făcut prima tură de sapă.
Terenul are în total 70 mp, dar l-am simțit mult mai mare și mai fioros. Am avut noroc cu un vecin care ne-a săpat o treime cu motosapa, așa că acum ne lăudăm deja cu un teren curat, săpat, jumătate împănat cu semințe de toate felurile, urmând ca cealaltă jumătate să aștepte cuminte răsadurile de roșii, ardei și vinete, încă la stadiu de Parcă văd ceva în păhărel. Astea sigur sunt vinete. Normal că nu mai știu unde sunt vinetele și unde ardeii, că doar le-am pus bine la început și le-am tot schimbat poziția după, până nu am mai știut cine cu cine și de ce.

Roșiile au deja o jumătate de centimetru și, deși mulți îmi spun că am început cam târziu, eu sunt mândră de ele, că au răsărit grămadă, deși nu aveam așa multe speranțe. Deja mă gândesc să mai iau o serie de pahare și niște semințe de roșii cherry, că vara e lungă și au timp să crească chiar dacă eu sunt mai întârziată. 
Căpșunii i-am cumpărat măricei, așa că la o săptămână după plantare erau deja înfloriți. Acum ne bucurăm de fiecare dată când mergem să udăm grădina, că mai mereu apare câte o floare nouă. 

Alte frumuseți rurale 

În general la comună nu se întâmplă mai nimic la început de primăvară, dar nici nu trebuie. Ne folosim toată energia ca să admirăm magnolii. Majoritatea vecinilor au magnolii uriașe, înflorite și dichisite de îți umplu ochii, sufletul și tot ce mai ai disponibil. 
Am tot zis că într-o zi o să opresc mașina în mijlocul străzii și o să mă pun pe fotografiat prin curți, dar apoi stau la semafor și mă uit la magnolie până se face verde și merg mai departe, că după colț mă așteaptă alta, mai frumoasă, mai înaltă, mai înflorită. 
E cald și bine și aștept o tură de ploaie, ca să îmi ude grădina. 
La voi cum e primăvara?

3/17/2016

Problemele vârstei

30 de ani ar trebui să fie momentul în care începem să trăim mai frumos, mai bine, mai atent. Unii ar zice că ar fi trebuit să ne maturizăm mai devreme, eu zic că abia de-acum înainte ar trebui să ne gândim serios la asta. 
Poate o să vi se pară ciudat că, de multe ori când mă gândesc la persoane cam de vârsta mea, am tendința să îi numesc băieți și fete, nu bărbați și femei, pentru că îmi par încă tineri la față și la suflet. Din păcate însă, mulți au depășit deja acest prag psihologic și, remarc cu oarecare frică, s-au regrupat în categoria moși și babe. 

old people dancing 

 „Pe vremea mea”

Oameni născuți după 1980 (deci încă tineri) s-au trezit dintr-o dată că exista o vreme a lor, când jucau mingea și avioane. Nu înțeleg de ce această vreme nu mai există, iar „pe vremea mea” este de-acum spus pe un ton serios, al babelor senile, care se plâng de vecini, copii, nepoți și prețuri.
De ce nu e asta vremea noastră? Până acum am adunat o juma' de kil de experiență, am mai crescut, am mai învățat ceva prin școlile de după școală, ne-am format obiceiuri, ne-am găsit un loc de muncă sau mai multe. Zilnic scriem, citim, socotim, experimentăm, iubim. Cu toate acestea, nu pare să mai fie vremea noastră, ci a altora, pe care noi îi privim de sus, de la înălțimea bătrâneții noastre închipuite. 
Când eram elev, profesori puțin mai mari decât mine îmi recitau aceeași poveste a vremurilor lor, în care nu existau televizoare cu program toată ziua, nici desene animate, computere, jocuri video sau alte tentații. Atunci îi întrebam de ce ne reproșează lipsurile lor, ca și când am fi fost noi vinovați că aveam ceva mai mult decât generațiile trecute. Acum, din păcate, facem același lucru pe care îl făceau ei atunci. Ne amintim că în copilăria noastră nu erau tablete și telefoane inteligente, nici locuri de joacă la mall sau console Wii și ne așteptăm ca puștii de azi să trăiască cu cheia de gât, deși legea nici măcar nu o mai permite. Și de fiecare dată când citesc o astfel de revoltă mă întreb când am îmbătrânit în halul ăsta?
Ne pierdem vremea dând sfaturi despre cum se trăiește și judecându-i pe cei care vin după noi. Că sunt prea copii, că nu fac ceea ce trebuie, că sunt proști și nu știu să scrie. Uităm că și nouă ni s-au spus cam aceleași lucruri. Și noi am avut colegi care nu știau să scrie (la Jurnalism, da, nu mai dați ochii peste cap), care au trecut BAC-ul cu mila Domnului și a cine știe cui, dar asta nu înseamnă că suntem toți o apă și un pământ. 

Prea multe etichete

Am pus etichetă pe tot, ca niște gospodine harnice pe borcanele cu murături. Doar că noi am uitat să ne uităm în borcane să vedem ce e înăuntru. Ne mulțumim să judecăm după capace, deși asta ne enerva îngrozitor acum 10 ani. Și uneori ne enervează încă, dacă suntem noi transformați în borcane.
Am îmbătrânit prea repede și, mai ales, prea urât. Nu avem riduri în jurul ochilor, ci în suflete. Ne simțim bătrâni, trecuți prin viață, greu încercați, deși nu am ajuns nici măcar la jumătate. 
Exemplu? La 9 ani chinuiam un televizor cât de mult puteam, iar sora mea la 9 ani juca cu mine Super Mario până rupeam butoanele. Nu știu, zău, în ce poveste trăiau cei de-o vârstă cu mine care publică pe Facebook chestii asemănătoare cu asta:

Copiii de azi nu vor să crească prea repede, suntem noi cei care îi obligă să se maturizeze forțat, pentru a ne lua locul. Noi ne poziționăm în echipa „maturilor în prag de pensionare”, deși mai avem vreo 35 de ani până acolo. E ok să trăiești cu gândul la viitor, dar nu când acesta e mai departe decât trecutul. Să-i lăsăm pe „cei care ne vor plăti pensiile” și să ne concentrăm asupra noastră, că nici noi nu le dăm pensii de lux părinților și bunicilor noștri.  

Să trăim mai frumos azi! 

Suntem tineri; după statistici avem vreo 50 de ani în față să ne tot bucurăm de soare și de viață. E păcat să devenim acri și senili din prima, să avem tot timpul un reproș pregătit pentru cei care sunt încă la vârsta copilăriei. Să încercăm să îi înțelegem și să îi ajutăm, fără prejudecăți, fără resentimente, pentru că ei nu sunt vinovați pentru trecutul nostru. Așa cum nici noi nu am fost vreodată vinovați pentru trecutul celor fără televizor și desene animate.


3/08/2016