Treceți la conținutul principal

Am urât orele de română (II)

Le-am urât din multe și mici motive, care mai de care mai personale și subiective. Iar acum, după atâta vreme, le urăsc în continuare. Pentru că sunt din ce în ce mai convinsă de lipsa de comunicare reală între elev și profesor și/sau între profesor și elev. Iar asta are legătură în special cu limba română, că acolo ar trebui să se învețe ce e cu comunicarea asta.
Nu vreau să dau lecții de pedagogie nimănui, pentru că pur și simplu sunt total pe lângă subiect. Nu vreau să le iau apărarea profesorilor, pentru că am văzut multe articole și reportaje în care cadre didactice slab pregătite aveau pretenția de a fi tratați la fel cu un profesor care are ani de experiență în spate și care își face meseria cu plăcere.

Școală pe hârtie

Școala românească e veșnic în transformare, de când eram eu elev. În fiecare an sunt schimbate norme, reguli de examinare și bibliografii pentru examene importante. Cel mai grav mi se pare însă că mulți profesori sunt nevoiți să fie mai mult scribi decât dascăli, obligați să completeze rapoarte și hârtii.
Școala înseamnă statistici și cifre. Media ne povestesc în fiecare vară despre procente și note, colorate cu tradiționalele perle de BAC, mai așteptate decât subiectele sau decât rezultatele finale. Noi le citim și ne umflăm în pene că în sfârșit nu mai suntem cei mai proști din curtea școlii, pentru că am avut norocul să se formeze o generație inferioară din punctul de vedere al cunoștințelor despre Eminescu și Arghezi. 
Școala e pe hârtie. Sunt puțini cei care mai sunt interesați de ceea ce se întâmplă de fapt în sălile de clasă. Importante sunt statisticile. Și hârtiile completate cu sârg de sute de profesori. Școala nu există, am rămas doar cu ”sistemul”, slab, deformat, hidos din orice unghi ar fi privit, pentru că procentele nu pot zugrăvi munca din spatele catedrelor sau din băncile mici și de multe ori incomode. 

Care e faza cu ora de română?

Din ce am citit pe ici, pe colo, sunt propuneri pentru a introduce câteva ore noi, care ar trebui să înlocuiască cumva unele dintre orele deja existente. Nu cunosc motivele pentru care aceste ore nu pot fi pur și simplu adăugate celor deja existente. Bănuiesc că nu ar fi în folosul copiilor. Probabil cadrele didactice știu mai bine cum stă treaba.  
http://www.demotivare.com/posters/3600/anul-2020-ora-de-romana.htmlPractic, s-a iscat o isterie generală pentru această oră de română care se pierde la clasa a V-a. Tragic, o numesc unii. Și apoi pornesc o petiție online în acest sens. Pentru că școala vieții ne învață că petiția online ne face cetățeni mai buni, preocupați de soarta țării și de evoluția școlii românești. 
Isteria s-a dus între timp. Subiectul e vechi, are mai mult de o săptămână. S-a semnat petiția, oamenii și-au făcut datoria, acum merg mai departe, să se agite pe alt subiect întins cu mare drag de media. Am întrebat pe Facebook cu ce va fi înlocuită ora de română. Pauză și puțină caterincă, dar nici măcar un răspuns coerent pe această temă. 

De ce avem nevoie de ore în care copilul să învețe că are drepturi?

Da, despre asta e vorba. Din câte am înțeles, la clasa a V-a, se vor introduce o oră denumită ”Educație pentru drepturile copilului” și câteva ore opționale. Nici un articol din cele care au umblat pe net nu explică cum se vor alege aceste opționale, dacă părinții au un cuvânt de spus sau dacă se va decide ”la nivel de școală”, în funcție de cine are nevoie să își completeze numărul de ore. Aceste detalii mi se par aspecte mult mai importante decât o serie întreagă de speculații menite să atragă atenția de la adevăratele probleme.
Ora de română e importantă, dar în contextul actual și ora de educație pentru drepturile copilului mi se pare la fel de necesară. De ce nu se poate vorbi la ora de română despre asta? Nu știu, deși loc ar fi suficient. Pot doar să bănuiesc că acest gen de discuții ar scutura puțin niște profesori care atunci când predau ”Amintiri din copilărie” preferă să ridice în slăvi educația de pe vremea lui Creangă și să se plângă că ”azi nici o palmă nu mai poți să îi dai copilului” (cel puțin, așa funcționa pe vremea mea). 
Așa că, da! Introduceți ora aia și învățați copiii să vorbească și să se facă auziți. Un copil tăcut înseamnă un adult tăcut, care nu va reacționa niciodată când îi sunt încălcate drepturile, fapt care în România se întâmplă mult prea des. Înțeleg că asta convine de minune, dar hai să ne întrebăm cui! Ora de română s-ar putea recupera cu succes în liceu, unde puțină gramatică ar mai spori șansele unor cuvinte scrise corect. Dar asta e o părere de om neavizat, care, cum spuneam, habar nu are cu ce se mănâncă pedagogia.

Latina nu vă place deloc, nu-i așa?

https://www.pinterest.com/garnergoingson/loving-latin/ Am observat că printre victimele noii ordini se numără și ora de latină, adunată la grămadă cu orele de educație fizică, istorie și geografie și nebăgate în seamă de Facebook. Din câte am înțeles, suntem (sau eram) una dintre puținele țări unde se mai studiază latina la nivel de școală generală. Poate mă înșel, iau informațiile de pe net și de multe ori e greu să stabilești exact adevărul. De ce să se renunțe la această materie pe care mulți nu mai au posibilitatea să o studieze în viitor? Prea puțini și-au exprimat indignarea în acest sens.
Din motive administrative, eu nu am făcut latină în clasa a VIII-a decât pe hârtie, profesoara de română considerând că e mai importantă pregătirea pentru examen decât traducerea de texte dintr-o limbă moartă. Nu pot să spun că mi-a schimbat viața, dar mi-ar fi plăcut să fi știut și eu câte ceva. Știu, e groaznică și veche și fără rost, dar uneori a studia doar de dragul studiului nu face rău.

Și înapoi la statistici 

Tot scriind textul, mi-au venit în minte atâtea articole despre elevi buni, despre proiecte îndrăznețe, despre rezultate excepționale. Și mă întreb, cui îi folosește această imagine strâmbă despre școală și despre ”sistem”? 
Elevii sunt tratați ca o masă omogenă de idioți, care se prostesc cu fiecare generație, în vreme ce profesorii sunt deseori zugrăviți ca incompetenți, delăsători și corupți. Cu toate acestea, în fiecare an elevi români reușesc să fie admiși la universități importante, să obțină rezultate bune la diverse competiții internaționale, sau pur și simplu să strălucească la ei acasă, făcând bine ceea ce le place. Doar eu observ o contradicție?
Am citit zilele trecute scrisoarea unei profesoare care predă pe undeva prin Franța, la un liceu de prestigiu, pe care l-am căutat fără succes pe Google (eu și franceza suntem certate de prin clasa a IX-a). Am citit cu silă un elogiu adus unei școli franceze, care nu avea alt scop decât să mai pună un pumn de noroi peste imaginea peticită și murdară a școlii românești. Au curs ”like” și ”share”. N-am înțeles de ce. 
Școala românească este așa cum vrem noi să fie, așa cum vrem noi să o vedem. Cei care lucrează în educație se plâng prea puțin, poate și pentru că nu au loc de cei care îi compătimesc de pe margine. E adevărat că vedem mai des ”am loat Baku cu shapte” decât textele scrise corect ale unor tineri cu rezultate medii și bune. Dar oare nu avem și noi o vină că propagăm aceste exemple,  în dorința noastră de a ne făli cu prostia altora, ca un argument al faptului că pe noi ne dă inteligența afară din case?



Comentarii

  1. daca este sa ne raportam tot la statistici, invatamantul romanesc este unul dintre cele mai performante din lume, prin insusi faptul ca exista si e gratuit pana la un nivel superior de educatie lucru care se mai intampla in foarte putine state de glob...incet incet, educatia incepe sa devina un privilegiu in lume in timp ce in Romania e inca un drept... unul dintre putinele drepturi care chiar se respecta la noi in tara. cred ca orice discutie pe marginea invatamantului romanesc ar trebui sa porneasca de la ce am scris eu mai sus

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aveți dreptate, din acest punct de vedere. Să nu uităm însă că mai sunt țări în care se studiază și pe bani puțini sau gratuit, precum Danemarca, Norvegia, Suedia, Germania, chiar Franța și Austria, unde rata de abandon școlar este mai mică decât în România. Nu știu dacă sunt neapărat mai bine pregătiți elevii lor decât ai noștri. Sper doar că pornind de la această premisă a gratuității, nu vom fi constrânși să acceptăm un învățământ ”cum o fi”, doar pentru că e gratis.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…