Treceți la conținutul principal

Am urât orele de română (I)

Am urât orele de română multă vreme. Nu dau vina pe nimeni. Așa a fost să fie. Poate din cauză că ”Toamna ia copiii de mână și îi duce la școală” sau pur și simplu pentru că scriam atât de urât că primeam doar critici și reproșuri. 
Trebuia să scriu și să rescriu același text de multe ori. Rezultatul a fost că pe multe dintre lecțiile din manual le învățasem pe de rost. ”Tatăl meu zidește case/Ridicat pe schele/ El cu fruntea lui ajunge/ Până sus la stele”. Și câte altele aș putea să vă povestesc! Nu m-am gândit niciodată la mesajul din povestea ”Banul muncit” sau din textul ”Cuiele”. Nu era nevoie. Puteam să reproduc fragmente întregi, era suficient. Eram un elev bun, foarte bun.
Cu toate astea, am urât fiecare oră, fiecare expresie pe care o scriam în caiet. La naiba, cine spune ”pădurea se îngălbenește ca șofranul”? Eu și mulți alții ca mine care scriau după dictare multe expresii frumoase pe care apoi le copiau în compunerile pe care le aveam de făcut acasă. Cu toate astea, când povesteam o carte citită repetam aceleași fraze de multe ori, pentru că nu aveam un caiet din care să copiez. Poate și asta a fost un motiv.
Am urât orele de română pentru că ”Mama spală”. Propoziție simplă: subiect și predicat. Când un coleg a schimbat exemplul ăsta cu ”Veverița sare” ne-am uitat toți la el ca la un extraterestru. 
A trecut vremea, am mai schimbat vreo trei învățătoare, majoritatea mulțumite de faptul că reușeam să reproduc citatele și că făceam propoziții complexe folosind aceleași cuvinte învățate pe de rost. La ”Vizită” am reușit să iau ”doar 8” pentru că nu am fost în stare să reproduc ideile principale dictate. Nu, pe astea nu mi le amintesc. Pentru că nu le-am învățat. În apărarea mea, spun doar că știu și acum că pata de cafea iese ”cu nițică apă caldă”. Atâtea lucruri învățate pe de rost, dar fără rost!
http://jocuridincopilarie.ro/abecedar-am-sapte-ani/

Din păcate pentru mine povestea nu s-a schimbat la gimnaziu. I-am blestemat pe Alecsandri, pe Eminescu, dar mai ales pe Sadoveanu și pe ăla/ ăia care au contribuit la ”Miorița”. Când mă gândesc acum la ”Iarna” îmi dau seama că nu era chiar atât de rea. Dar cine avea chef atunci să se gândească la asta? Vedeam doar comentariile lungi, scrise pe parcursul a două sau chiar trei ore de curs, care trebuia ”trecute prin filtrul gândirii noastre”, dar reproduse cât mai bine în scop de notă bună. 
Nu cred că are cineva anume vreo vină că orele erau lungi și plictisitoare. Pe cât îmi plăceau orele de limbă, pe atât uram orele de literatură. Era greu să reproduc pagini peste pagini și, în același timp, devenea și mai greu să mă exprim cu propriile cuvinte. Era rău la recitat comentarii, dar era și mai rău la spus ”din capul meu”, cum s-a întâmplat la ”Hanul Ancuței”, unde am petrecut toată ora povestind despre comisul Ioniță. Cred că ”Iapa lui Vodă” se chema, dar corectați-mă dacă greșesc. Citeam orice îmi pica în mână, dar nu reușeam să spun două vorbe despre ceea ce citisem. Poate de-asta acum nu simt nostalgie când mă gândesc la zilele acelea.
Am avut noroc la un moment dat să întâlnesc un profesor bun și dedicat, care să mă ajute să îmi găsesc propriile cuvinte. Ce greu a fost! Ce dezastru! Câtă frustrare! Am rămas mult timp cu acest complex. Nu știu de ce, dar aș fi evitat cu plăcere să scriu orice fel de text. Doar pentru că mi se părea lipsit de formă. Îmi dau seama că e greu de înțeles, mai ales că nu am cu ce să compar sentimentul respectiv. La început știi că ceva nu funcționează corect, apoi descoperi buba, dar rămâi în continuare dezamăgit, pentru că nu e exact ceea ce așteptai să fie. Nu există soluții pentru o astfel de problemă sau, cel puțin, eu nu le-am găsit. Cu timpul uiți, mergi mai departe, înveți lucruri noi, dar neputința și nesiguranța rămân acolo, undeva și se întorc când te aștepți mai puțin. 
Aș vrea să știu că lucrurile s-au schimbat. Sper, de fapt, că astăzi nu se mai pune problema în termeni de comentarii, cuvinte pompoase, expresii copiate. Ar fi un pas înainte. 

Literatura de manual 

Pentru că am urât orele de literatură, am învățat să urăsc literatura română cu totul. Și am luat ura asta cu mine în liceu, unde am dat din nou peste aceleași povești despre satul românesc și despre minunile sale, despre minunatele zile de ieri, atât de pure și drepte. Până la ”Enigma Otiliei”, am crezut că toată literatura română de luat în seamă e doar despre sate. Știu, sunt romane bune. Le-am recitit pe unele mai târziu și am găsit în ele multe lucruri pe care, din păcate, la ora de literatura română nu mi le-a arătat nimeni. Poate că ar fi trebuit să le descopăr singură, dar credeți-mă, e atât de greu când ești învățat să copiezi, să reproduci, să reciți. 
Sunt conștientă că sunt atâtea cărți bune pe care nu le-am citit și îmi pare rău. Îmi pare rău că nu le știu titlurile, că nu le cunosc autorii, că nu le voi deschide poate niciodată.  
Singura carte care pe care am citit-o datorită manualului de limba și literatura română a fost ”Romanul adolescentului miop”. Dar dacă mă gândesc mai bine, are mai multe merite profesoara pentru acest lucru. Multe dintre cărțile care ar putea să ajute un elev să îi aprecieze mai mult pe scriitori români nu sunt nici măcar menționate în manuale. E inutil să spun că e absurdă presupunerea că un elev va merge la bibliotecă și va căuta pe cont propriu. Programa e încărcată, temele sunt multe, iar în adolescență parcă mai e nevoie și de altceva, nu doar de cărți și povești scrise de alții. 
Când mă uit înapoi la cărțile pe care le-am citit și când mă gândesc la multele pe care nu le-am citit, nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost dacă viața nu mi-ar fi scos în cale câte un ghid din când în când. Câteodată cred că de pe lista cu cărți necitite ar fi lipsit unele titluri dacă profesorul de limba română ar fi încurajat cititul, nu învățatul pe de rost. 
 

Comentarii

  1. Eu am fost la filologie si profa de romana imi era si diriginta. Ideea e ca, dupa o generala cu o doamna care ma invatase sa gandesc si sa comentez singura un text, am dat peste femeia asta care vroia sa tocesc. La un moment dat, in clasa a 12-a, cand ne.a adus niste lucrari, mi.a spus ca n.am memorie. :-)) Salvarea mea a fost ca mai aveam si alte preocupari pe langa (eram in corul scolii si mergeam la un cenaclu la palatul copiilor), altfel as fi ajuns sa urasc limba romana cu totul. Sa mai spun ca era si agramata, ca facea niste pleonasme de toata frumusetea? :-D Mai bine nu. Ce n.am citit mi se datoreaza; am inceput enigma otiliei si am trecut cu greeeu de inceput, din cauza descrierii de la inceput; concert din muzica de bach mi s.a parut o telenovela, pe altele tot din cauza stufoaselor descrieri nu le.am putut citi. Dar iti fac o marturisire: as reciti oricand maestrul si margareta. :-) Asa ca nu stiu daca tine numai de profesori si de sistem, contează si inclinatiile copilului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Enigma Otiliei mi-a placut, poate pentru ca era altceva. Eliade mi-a placut foarte mult. Marin Preda, la fel, dar nu pentru Morometii. Nu am citit Concert de muzica de Bach. Maestrul si Margareta e ok, dar ajunge o data. A doua oara nu mai fac. De fapt, e singura carte ruseasca pe care am si terminat-o, in afara de Parinti si copii a lui Turgheniev, dar asta nu se pune ca e scurta. Nu mai fac in viata mea asa ceva, promit :)

      Ștergere
  2. No, am facut si eu o repetitie urata, domnisoara de pe bratul drept mi.a stricat concentrarea.

    RăspundețiȘtergere
  3. Apropo de rusesti, Dostoiewski, nu? Chiar nu te bagi? E singurul rus care mi-a placut.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am inceput Crima si pedeapsa in anul I de facultate, adica fix acum 10 ani. Am citit, si am citit, si am inceput sa ma gandesc ca poate le-am omorat eu pe femile alea de ma pedepseste Dostoievski in asa hal. Am renuntat cand incepuse sa ma hartuiasca politistul ala, care stia de crima, dar ii mai trebuia dovada si astepta sa cedez. Nu o voi termina niciodata. E pe aceeasi lista cu Anna Karenina, alta carte neterminata. De fapt, astea sunt singurele doua carti neterminate. In general sunt foarte rabdatoare.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…