Treceți la conținutul principal

Istoria sacrificiului

Încercând să înțeleg lumea conspirațiilor în care se vorbește mult despre lasă că știm noi mai bine cum stă treaba, încerc să mă prind cât e fantezie, cât e realitate economică și cât e dramă pentru rating, unici, tiraj, voturi și alte avantaje imediate sau ulterioare. 
Am trăit istoric cu ghilimele de atâtea ori că nu mai știu nici eu când o să mai conteze și prezentul banal, ăla pe care îl vor căuta cu patos și extaz niște arheologi peste 2000 de ani, săpat în vreo oală pictată pe la Horezu. Am asistat la episodul istoric al intrării în NATO, dar și la înțelegerea contextului istoric al Uniunii Europene, am văzut istoria făcută de protestele din piețele micilor mari orașe românești și tot istoric votez în diverse tururi de scrutin pentru niște schimbări de guverne la fel de istorice. Și cu gândul că am făcut istorie mă întreb dacă este oare suficient ca să nu îmi mai pese de un prezent oarecum precar, dacă judecăm situația în ansamblu și nu pe diverse niveluri de trai. 
Istoria pe care o facem azi îmi pare oarecum nesemnificativă în raport cu prezentul și realitatea imediată. Deja copiii și nepoții nu mi se mai par sub nicio formă un motiv al veșnicului sacrificiu pentru ca mâine să le fie lor mai bine. Pentru că placa asta cu istoria ar fi trebuit să își piardă demult valoarea. Azi suntem destul de maturi să înțelegem că sacrificiul nu mai reprezintă o opțiune. Urmăresc de pe Facebook o schimbare de Guvern, o numire de Guvern nou și multe comentarii pro și/sau contra. Multe sunt la limita logicii, altele, fac haz de necaz, pentru că umorul negru e tot ce cred unii că le-a mai rămas (Altele sunt complet lipsite de umor, dar nu vreau să deraez). Asistăm la schimbarea istoriei, ni se șoptește iar în cască, iar noi o luăm în derâdere, că atât putem. Și nu pot să nu mă întreb, printre atâția oameni mari, câți sesizează măcar ridicolul acestei situații, în care toți devenim niște importanți piloni ai istoriei naționale, în vreme ce râdem și ne amuzâm pe seama noastră, ca niște filosofi îmbătați cu băutură de contrabandă care continuă să bea la nesfârșit doar pentru a evita durerea de cap de după. 
M-am gândit la sacrificiul național despre care suntem învățați la școală, mai mult printr-o înșiruire de domnitori decât printr-o analiză concretă a faptelor istorice. M-am gândit la argumentele coloniei moderne despre care ni se vorbește pe Facebook. M-am gândit la imperii și apoi la supraviețuire și iar m-am întrebat dacă mai vede cineva ridicolul unui popor desculț, vândut de propria lui familie, care umblă din poartă în poartă și cere de mâncare, pentru că munca îl umilește. E un popor cu burta goală, mandru de libertatea lui și de arborele genealogic, care nu înțelege că foamea te leagă cu lanțuri mai grele decât munca la stăpân. Am vizitat câteva nații trăite sute de ani sub ocupație Habsburgică. Și-au păstrat limba, își spun istoria, își trăiesc viața. Nu au supraviețuit atunci dar trăiesc și azi. Românii au supraviețuit și încep să mă întreb care este de fapt sensul supraviețuirii la nivel de nație? Cât trebuie să lupți și cu cine pentru a privi spre mâine cu fruntea sus? E valabilă morala individului atunci când se vorbește de națiuni? E preferabil veșnicul sacrificiu compromisului? 
Ne luăm în derâdere și ne blamăm propria țară, aceeași de care suntem atât de mândri. Și remarc același ridicol al celor care, mândri că sunt români, sunt scârbiți de România. Și apoi mă gândesc la cei ce plâng neputința altora pentru că doar așa nu trebuie să o plângă pe a lor. Țara suntem noi. De oriunde, chiar dacă nu vrem să ne întoarcem acasă. Sacrificiul țării e sacrificiul nostru și eu nu mai vreau să sacrific nimic pentru mâine. Nu vreau să mai cresc o generație în cultul sacrificiului. Pentru că sacrificiul nu e evoluție. 

Am scris acest articol pentru că am văzut-o pe Liliana într-un reportaj la ProTV și am simțit valoarea sacrificiului unei nații. Și i-am văzut pe profesoara ei de engleză și pe învățătorul ei. Și nu mi-e silă de România, dar mi-e silă de toți cei care au permis cu o notă, un examen trecut sau o ștampilă pusă pe diplomele celor doi ca această situație să aibă loc.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…