Treceți la conținutul principal

Întâi despre un om enervant de interesant. Apoi despre oportuniști, neîmpliniți și alte lighioane

Am o prietenă pe Facebook puțin visătoare, dar în același timp cu picioarele pe pământ, care iubește copiii și e vegetariană pentru ea, nu pentru a-i convinge pe alții că sunt niște barbari nenorociți și fără inimă. Ea protestează pentru o țară mai bună, cu spitale, școli și oameni decenți. Dar nu se mulțumește să fâlfâie o pancartă prin piețe, face voluntariat, înveselește copii bolnavi și promovează lucruri frumoase în online (lucruri frumoase care nu sunt pisici). Recunosc că uneori mă plictisește pozitivismul ei, deși sunt o optimistă. Pe cuvânt că ea călărește ponei roz câteodată și e enervantă din cauza asta, dar în același timp îmi dă aripi în unele zile, cum nu ar face 10 RedBull. Și o admir pentru că ea crede în ceva și merge pe strada ei fără să se agite prea tare că nu o place unul saul altul. 
Vă povestesc despre ea ca să înțelegeți că îmi dau seama că sunt și oameni plini de bunăvoință în Stradă zilele astea, nu am niciun alt motiv.

Am remaract însă că pe lângă acești oameni care vor un mai bine, definit sau nu, există o întreagă adunătură de târâturi periculoase care profită de haos ca să își spele imaginea și/sau să obțină niște foloase mai târziu, pe principiul nu se știe niciodată. 
Un prim exemplu sunt acele persoane care până ieri nu aveau loc în politica mare și aducătoare de bani, dar care au vizat multă vreme diverse funcții. Din cauza corupției, a nepotismului și a altor mici sau mari cauze (cum ar fi propria incompetență, veșnic nerecunoscută pentru că e mai simplu să dai vina pe corupți), acești oameni au fost mai mereu la limita dintre om politic și lingău oportunist, gata să dea oricărui politican o mână de ajutor pentru un venit substanțial sau simbolic. Ieri ar fi făcut pact cu diavolul pentru un post pe vreo lista și ar fi semnat cu orice partid pentru o funcție de consilier local sau deputat. Unii chiar au candidat pe liste de partid, dar pe locuri neeligibile. Alții nici norocul ăsta nu l-au avut și au fost nevoiți să se mulțumească cu un contrăcțel, cu un eveniment, cu ceva mai la limita vizibilității. Mai un elogiu, mai o limbă în fund și niște mici servicii au făcut ca aceste persoane să supraviețuiască în hățișul politicii, mai mult la nivel local decât național. Azi îi vezi în fruntea protestatarilor, înverșunați pe Facebook împotriva întregii clase politice, cu tot cu partidele și cu politicienii care din milă sau de nevoie i-au luat în echipă la alegerile din anii anteriori. Acești oameni sunt plini de resentimente, lupta din motivații personale, mânați de ura față de unul și altul care le-au refuzat intrarea la masa cu bunătăți. Mulți au idei bune, dar vor lucra întotdeauna folosind același mecanism vechi, pentru că doar pe ăsta îl știu. Ei nu vor să schimbe ceea ce Strada numește sistem, ci doar vor să fie ei acolo în frunte (cam cum erau porcii în Ferma Animalelor), să fie ei șefi, să aibă loc să îi umilească pe toți ăia care mai ieri le trânteau ușa în nas. 
Altă categorie care îmi pare să își bată joc de inteligența mea este alcătuiră din ONGiști. Nu sunt un cunoscător al domeniului în profunzime, dar nu pot să nu observ că majoritatea organizațiilor mari, care beneficiază de un buget considerabil și de vizibilitate sunt furnizori de numere și de rapoarte, un fel de instituții de statistică independente. Se bat cu cărămida în țâțe că au luptat cu clasa politică. Personal, nu găsesc nimic combatant în 60% dintre politicieni au luat mită. Asta puteam să ghicim și noi, nu aveam nevoie să obții tu trei finanțări dintre care două europene ca să ne dai peste nas cu cifre. Atenție! Nu vorbesc aici de acele fundații și organizații care organizează acțiuni concrete pentru diverse categorii sociale și din care nu am văzut prea multe să aibă reprezentanți la negocierile cu Președintele. Oamenii care muncesc să schimbe ceva în bine și-au văzut liniștiți de trabă sau au rămas în umbră. Au ieșit în schimb în față aceleași nume care se ocupă mai mult cu propaganda și cu numirea sistemului principal vinovat, pentru că, reiau o idee mai veche, toți e un nimeni la plural, pentru că acuzându-i pe toți nu condamni în fapt pe nimeni și toată lumea trăiește fericită până la alegerile viitoare. Și ar mai fi ONG-urile ale căror reprezentanți fac deseori pacturi cu politicieni și cu partide pentru bani și/sau funcții (și din care de una pot spune sigur că a fost prezentă la negocierea de ieri. Nu spun că și reprezentantul de acum a făcut înțelegeri, spun doar că e un ONG cu tradiții în acest sens). 
Și ar mai fi ziariștii care s-au asociat cauzei, unii direct în piață, alții pe Facebook. Nu vorbesc de nume care au urlat din toți rărunchii ani de zile că anumiți politiceni sunt o rușine și le-au spus și numele. Vorbesc de ziariștii care au pupat funduri de politicieni, le-au publicat articole nemarcate ca publicitare și au înălțat laude mult iubiților conducători, iar azi urlă că trebuie să implementăm schimbarea cât mai repede. Oameni care ani de zile s-au șters la fund cu orice cod deontologic, care au servit interesele partidelor plătitoare de contracte publicitare, ascunzând fapte și scoțând din context idei și declarații pentru a mânji cu noroi adversari politici, fac astăzi elogii protestatarilor cu același exces de zel, mândri fiind că respiră același aer cu așa o generație eliberatoare. Sunt ziariștii care speră să rămână în cărți, care nu vor să supere niște potențiali noi lideri. Unii numesc asta o schimbare de viziune, eu numesc asta oportunism, pentru că un ziarist ar trebui să rămână obiectiv, să fie gata să critice și excesele Străzii atunci când acestea se întâmplă. 

Eu nu văd revolta din piață, că nu sunt acolo. Văd revolta pe Facebook, despre care mi s-a spus că e ușor exagerată și că nu reflectă exact realitatea. Îmi imaginez că e așa, pentru că văd multe persoane scriind și venind cu idei, deși nu au spus nimic despre experiențele din piață (pentru că nu au fost acolo). Văd oameni gata doar să profite de pe urma altora, peste tot. Mai văd și postaci, mesaje confuze, unele chiar idioate și la limita logicii, și mi-e foarte greu să delimitez Strada de manipulatori. Văd multă confuzie și toate aceste lighioane descrise mai sus gata să preia greul, să se sacrifice pentru o clasa politică nouă și sănătoasă, deși nici ei nu au citit în viața lor Codul Fiscal, Codul Penal, Constituția sau alte acte importante care să permită o înțelegere mai clară a politicii și a mecanismelor. Văd apoi oameni care cer 10% din PIB pentru Sănătate, dar nu înțeleg că nici tot PIBul nu ar schimba nimic, atâta vreme cât legea sănătății permite scurgerea banilor în buzunare larg deschise, cât legea nu prevede specializarea continuă a cadrelor și, mai ales, atâta vreme cât 70% din personalul medical nu consideră că are nimic de îmbunătățit și că sunt ceilalți cei care ar trebui să se schimbe, să învețe mai mult, să fie mai binevoitori. Iar ăsta era doar un exemplu, care să arate că într-o oarecare măsură Strada nu are nici ea o viziune pe termen lung, ci doar pentru azi și mâine. Motivează că vrea un viitor mai bun pentru copiii ei (încă nenăscuți în multe cazuri), dar cere decizii pentru azi și mâine, nu pentru următorii 20-30 de ani. Iar lipsa viziunii și a liderilor permite oportuniștilor să își spună poezia și să câștige adepți, le dă posibilitatea acestor viermi mereu târându-se în fața oricui le poate furniza bunăstare să se remarce și să reprezinte niște oameni cu care nu au nicio asemănare.  Despre conspiraționiști nu zic nimic, că își trimit OZN-urile să mă răpească.

Vreau să precizez că am lucrat pentru un politician social democrat, am văzut cum funcționează încrengăturile legislative și cât se muncește pentru a schimba o simplă lege care în fapt nu afectează cu nimic bugetul nimănui, dar scutește de umilințe niște oameni. Am mai văzut și cât de fină e linia dintre cinste și compromis și am înțeles că e plină lumea de pupincuriști, chiar și acolo unde nu îi cere nimeni. Astea ca să nu mai existe discuții că părtinesc un partid sau altul sau că am mintea încețoșată de doctrine de stânga sau de dreapta.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…