Treceți la conținutul principal

Încă nu m-am făcut mare

Zi senină. Nu vă arăt pozele cu brăduții care mi-au mâncat fiecare oră liberă, că aici o să vă povestesc alte alea, dar am dovada muncii depuse și vă zic săptămâna viitoare ce și cum.

Peste câteva zile vor fi șapte ani de când am scris aici prima dată. Aproape opt de când Florin, zece de când Niță nu a venit la ziua mea și aproape 14 de când îl cunosc (tot de Niță vorbesc, el fiind cea mai longevivă prezență masculină constantă). Mai mult de 20 de când m-am apucat de școală, aproape 25 de când o cunosc pe soră-mea și cred că aș putea să continui lista la nesfârșit.

28. Și eu am impresia că sunt încă 18, poate doar câteva zile mai mult. Mă gândeam azi că, într-un fel, mi-ar plăcea să pot spune despre mine că m-am schimbat. Pe de altă parte, sunt mulțumită de mine așa cum sunt. Poate că ar fi trebuit să cresc mai mult, mai repede, mai frumos. Poate că ar fi trebuit să fi fost deja mare până acum. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, din fericire.

Am cărat și car cu mine un sac de lucruri care mă definesc. Din când în când mai arunc acolo câte o nouă experiență, o nouă dorință, câteva planuri, visuri noi, oameni noi. Dar eu, cea care cară sacul, am rămas la fel. Am învățat să mă ajut și să mă accept, iar uneori las sacul jos pentru a mă odihni. La urmă, însă, îmi iau traista și merg mai departe. Tot cu mine, la fel ca pe vremuri, când încă mai credeam că oamenii pot schimba lumea. Sunt fericită.

E frumos, e o vârstă cu adevărat deosebită și am norocul să fiu la locul potrivit. În ciuda câtorva mici nerealizări, consider că în momentul acesta nu am dreptul să cer mai mult, nici mie, nici norocului. Pentru că am posibilitatea să fac ceea ce îmi place, când îmi place, pentru că învăț lucruri noi și în sfârșit am timp să am timp. Am câteva planuri pe termen scurt, câteva vise despre care nu știu nici măcar dacă sunt realizabile, dar nici nu îmi vine să renunț la ele, chef de toate și pentru toate și multe zâmbete de împărțit. Și sunt recunoscătoare pentru toate astea.

28. Nu sunt departe, nu am ajuns atât de sus pe cât se așteptau unii, nu m-am prăbușit, în ciuda previziunilor altora. Îmi caut în permanență echilibrul și mă bucur când îl găsesc, iar asta se întâmplă tot mai des. Îmi plac în continuare aceleași lucruri, aceleași cărți (probabil nu o să depășesc niciodată stadiul literaturii pentru adolescenți), aceleași filme, și, spre invidia unora, încap dacă vreau în aceleași haine (nu, nu mai am fusta aia roz din liceu, deși am purtat-o acum doi ani). Am învățat însă între timp că nu e niciodată târziu să visezi și am rămas la fel de optimistă ca pe vremea când încă mai credeam în Moș Crăciun. 

Că tot veni vorba, mai sunt patru zile până la Crăciun. Și am un tort de terminat. Deci, La Mulți Ani, mie. Bravo, fata!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Telenovela? Nu ... Giuvaerul palatului

Ma uitam intr-o dupa amiaza la televizor (de fapt, faceam channel surfing) si pe TVR 1 am zarit cateva femei asiatice imbracate ciudat. Am lasat telecomanda si asa am descoperit un serial "altfel", o poveste fascinanta care se petrece in Coreea, acum mai bine de 500 de ani. Serialul poate fi vazut de luni pana vineri de la ora 17.10 - cam in acelasi timp cu emisiunea mea... Eu imi fac timp sa vad din cand in cand reluarile.
Giuvaerul palatului este povestea singurei femei medic care a existat la curtea regala in Coreea, un film in care istoria se amesteca cu fictiunea pentru a te transpune definitiv in misticul lumii asiatice.
Despre modul cum este realizat filmul, ce as putea sa va spun? Actorii sunt geniali prin ceea ce pot transmite doar din priviri si gesturi aparent banale. Niciun cadru nu este ne la locul lui, iar muzica, decorurile si costumele sunt in armonie perfecta cu mesajul transmis.
Nu am prins povestea de la inceput, dar am aflat mai multe despre …