Treceți la conținutul principal

Diario românesc. Cursurile de italiană

A trecut ceva vreme de când am început cursurile astea și nu prea am apucat să vă povestesc mare lucru despre ele. 
Asta și pentru că încă nu pot să spun că au devenit rutină. Prea mare distracție nu e pentru că nu ne cunoaștem între noi deocamdată și nici nu prea avem timp de socializare. Facem două ore, de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea, de la 9.30 la 11.30. Plănuiesc să merg și joia, la același curs, doar că pentru nivelul următor, așa încât la sfârșitul anului să pot termina ambele nivele și să mă pozez pentru Facebook cu certificatul meu de absolvent și vorbitor de limbă italiană. Aproape toți colegii mei fac deja asta, deci o să mă încadrez perfect în peisaj.

Până atunci însă, învăț. 
Italiana nu e o limbă extrem de grea, deși seamănă foarte mult cu limba română. Ceea ce se traduce prin excepții la multe reguli gramaticale, timpuri verbale, moduri verbale, declinări, grade de comparație ale adjectivului etc. Pe-astea toate le știu pentru că am răsfoit cărțile, eu deocamdată am parcurs doar regulile de despărțire în silabe și încă încerc să mă lămuresc când se dublează literele. Pentru început, la școală facem și exerciții pentru a învăța cum să folosim perfectul compus și imperfectul, deși teoretic ar fi trebuit să știm deja astea din moment ce am trecut examenul pentru a ajunge la cursul acesta.
Doar așa, ca să mă laud, mai am câteva pagini și termin, în sfârșit, Maestrul și Margareta, activitate care mi-a mâncat extrem de mult din timpul pentru învățat. Cert e că am reușit să îmi îmbogățesc simțitor vocabularul italian, deși încă mai păstrez obiceiul de a inventa cuvinte. 

Revenind la cursul de italiană, cel mai interesant mi se pare faptul că suntem o grupă numeroasă, cu elevi de foarte multe naționalități. Am colegi din Spania, Maroc, Tunisia, China, Brazilia, Rusia, Polonia, Republica Moldova, Kosovo și Turcia. Asta face cursurile extrem de interesante, mai ales că avem foarte des ocazia să povestim câte ceva despre gramatica fiecărei limbi sau despre cum funcționează anumite lucruri în țările noastre. 

Pe lângă toate astea, mă mândresc că ajung singură la școală, am învățat drumul și am noroc de fiecare dată de un trafic lejer. În plus, și semafoarele mă cam plac și acționează în consecință. Bine, bine, știu că toți mergeți sau ați mers singuri la școală după ce v-ați făcut mari, dar pentru mine e o mare realizare. Cam tot atât de mare ca și mine, pentru că acum două luni nu aveam tragere de inimă să ies singură nici în parcare.

Cam atât deocamdată despre cursuri. Dar vă mai povestesc și cu alte ocazii.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…