Treceți la conținutul principal

Dans, dans și dans

Cu atâtea pe cap în ultima vreme, am uitat să mai trec și pe aici, deși îmi propusesem o oarecare disciplină a postărilor. Ce să zic și eu, întotdeauna se găsește o scuză. Azi am o idee, dar nu am timp, ieri am avut timp, și, ce să vezi, nu era ideea.
Nici azi nu am timp, dar aseară am avut o revelație. Mă rog, revelația am avut-o mai demult, acum doar a venit ideea că aș putea să povestesc aici. 
Despre ce e vorba? Despre faptul că în fiecare zi va exista un ceva care să îmi dea feng shuiul peste cap. Câteodată sunt chestii importante, o răceală serioasă, probleme cu Florin, încurcături la muncă. Alteori sunt doar banalități, câte o unghie ruptă, un comentariu absolut cretin pe Facebook, una bucată picior dat din repezeală dulapului cu haine, o chiuvetă murdară, o vecină nefutută cu chef de harță. În general mă enervează toate în același timp pentru că, deși aleg să le ignor când vin pe rând, aceeași minte selectivă mi le aduce pe toate în fața ochilor când ceva chiar mă scoate din pepeni. Deci nebunie sigură scrie pe mine.
Dar am dansul. Și cu asta fac față oricărei provocări. Mă apuc și dansez de nebună. Un minut, două, și îmi trece. Pe muzica din capul meu, fără spectatori, fără un motiv aparent. Și e bine! 
Cel mai tare mă bucură că sunt zile în care pot să o fac organizat și că într-un fel pot oarecum să dau mai departe ceva din energia mea atunci când dansez. 
 Dansul e o stare de spirit. Și sunt o norocoasă că nu visez doar la un loc în care să fiu acasă cu cei pe care îi iubesc, ci am și vise despre cursuri de dans și nopți petrecute în ritm de salsa sau orice altceva îmi trece prin cap. Cel mai important, norocul nu vine din faptul că visez la asta, ci din sentimentul că acest vis mi se va împlini.
Fiecare are câte un hobby care îl deconecteză de la micile și marile dezamăgiri și nu face din asta un lucru important, știu, dar avantajul meu e că nu pot fi niciodată tristă când dansez. Mă face fericită.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…