Treceți la conținutul principal

Dilema fericirii

Începe să mă amuze trendul citirii şi învăţării fericirii de prin cărţi. S-au umplut librăriile online - că librărie din aceea cu miros de carte nu prea mai există pe aici prin zonă - cu cărţi care ne învaţă să fim fericiţi. Mai nou, şi o farmacie vrea să ne înveţe să fim fericiţi. Toată lumea a descoperit că fericirea costă şi s-au găsit deja oamenii care să facă bani vânzând reţeta fericirii. Amuzant, tragic, tragi-comic?
Florin a învăţat vineri la ora de Dezvoltare personală despre fericire şi a ajuns el la concluzia că e fericit atunci când se joacă şi nefericit atunci când nu o face. I-a trebuit doar o oră ca să înţeleagă acest mecanism simplu. Nouă ne trebuie cărţi, farmacii, pastile, cred.
Eu nu sunt fericită în felul ăla din reclamele la detergent, la îngheţată sau la deodorant. Adică nu sar, nu mă arunc din bazin pe biciletă şi nu zâmbesc enigmatic în faţa camerei de luat vederi. Asta mă face cumva nefericită? Câteodată, da. Nimeni nu e în permanenţă fericit. Dar sunt fericită în felul meu şi asta pentru că am renunţat să mă mai raportez la fericirea altora.
Am început să mă gândesc la fericire în felul ăsta, după cum vă spuneam, vineri, când am primit lecţia de la Florin, un megaprofesor, recent aniversat pentru a şaptea oară.
Cum era lecţia? Fericirea e ceva simplu.
M-am gândit la asta puţin. Normal că am unele decepţii, supărări, zile proaste, haine ale căror culori îmi violează tricourile albe în maşina de spălat - că tot vorbeam de detergenţi. Dar asta nu înseamnă că sunt nefericită, ci doar că am o viaţă nemonotonă.
Fericirea nu se învaţă. Nimeni nu te poate învăţa să fii fericit. Urmând modelele fericirii celorlalţi nu vei face altceva decât să te compari. Şi atunci ai două variante ambele la fel de aducătoare de nefericire: 1. nu reuşeşti să urmezi modelul şi eşti nefericit, 2. reuşeşti să urmezi modelul şi îţi dai seama că trăieşti o viaţă care nu îţi aparţine şi iar ajungi să fii nefericit.
Fericirea ţine de voinţă, de acceptarea faptului că lumea nu creează tiparele în folosul individului. E uşor să fii nefericit, compătimit, ajutat cu sfaturi, în permanenţă protejat de prieteni şi "înţeles". E greu să fii fericit, să se uite oamenii la tine ca la un nebun, care e mulţumit cu sine deşi nu are maşina, casa sau familia ideală promovată cu toate forţele. Pentru că în viziunea celor mulţi, nu ai voie să fii fericit dacă stai într-o locuinţă închiriată, dacă nu îţi permiţi o casă de vacanţă sau dacă nu îţi place să ieşi la grătar cu prietenii. Şi exemplele pot continua.

Am văzut de curând filmul ăsta. Da, e tot o chestie comercială. Dar pentru mine acum nu contează mesajul transmis. Importantă e ideea pe care o percepe receptorul. Iar eu am înţeles de aici că fericirea se rezumă la a vrea să fii fericit, să ai planuri, să visezi la momente mai bune, să vezi paharul pe care îl ai şi abia apoi ceea ce e în el. Şi, poate, cel mai important, să nu renunţi să crezi în dreptul tău de a fi fericit.


Comentarii

  1. I often see people not understanding a simple concept about happiness:
    If we look to hour life targets like a trip, many will probably be happy when they reach
    the chosen location but often we spend more time reaching the location than the time
    we actually stay in this location so if we're just happy when we reach our location
    ( target talking about life) we are probably happy just a few
    Actually the trip itself is full of moments we can enjoy in a lot of ways just enjoying
    landscape, conversation a song people we are travelling with.
    So if we are able to enjoy our trip We'll be able to be happy all the time we've been
    travelling and if at some point for any reason we have to get back, of course we'll be
    a bit disappointed not to be able to reach final destination but this won't transform
    our trip in a tragedy because we did enjoy the trip anyway...
    ... applying the concept to our life... just use the imagination ;-)
    Roby

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…