Treceți la conținutul principal

Oina e istorie! Jelitul morților e sportul nostru național

Aș fi vrut să sar peste acest subiect. L-au disecat deja toți și toate, am aflat tot ce se putea ști despre accidentul aviatic plus câteva bonusuri mizerabile din Can Can și Libertatea. 
Nu vreau să vorbesc despre asta. Au vorbit alții care au fost acolo, care înțeleg datele tehnice, care știu ce este căutarea prin ceață. Eu vorbesc despre ziariști, blogeri, facebookeri, știți voi, ei la calculator, eu la calculator. Îi critic doar pe cei cu care împart aceeași meteahnă de a vorbi de acasă, unde îmi beau în liniște ciocolata caldă. Numai că eu sunt convinsă că opinia mea nu va fi preluată și din prostiile mele de aici nu se vor inspira alți o sută de postaci pentru că nu sunt formator de opinie, nici trend setter, nici nimic. 
Revenind la tema mea... Nu am subiect și predicat. Am o listă incompletă că nu prea țin pasul. 
Adrian Iovan 
Laura Stoica
Sergiu Nicolaescu
Mălina Olinescu 
Mădălina Manole
Accidentul din Muntenegru 
Aurelia Ion
Habar nu am când au ieșit oamenii ăștia din viața publică, când s-au întors, cum de au fost uitați, aflați, etc. Nu mă interesează prea tare. Știam cine e Laura Stoica și îi știam muzica. Despre mașini, chiloți, viață privată, am aflat după ce a murit.
La fel despre toți, mai puțin Adrian Iovan. El a mai fost în prime time și cu alte ocazii. Să îl numim o nefericită excepție. 
Mă enervează la culme solidaritatea asta românească anume scoasă doar la înmormântări și comemorări. În restul timpului nici nu știm cine, ce, unde, când. 
Aurelia Ion era studenta care a murit în accidentul de ieri. Nu știam cine e. Până mâine am să uit că a existat. Este doar un subiect care se va pierde ca atâtea altele înaintea lui. La fel se va întâmpla și cu următoarele decese răsunătoare care vor avea ghinionul să ajungă în prime time. Ce se schimbă? Nimic. Doar noi, cei care ne umanizăm artificial în astfel de momente pentru că în rest suntem ființe fără vlagă și cu tot mai puțin discernământ în ceea ce privește înghițitul de informații nemestecate. Cartofi de canapea îndopați cu neștiri și fapte de viață care să ne facă pe noi să îi judecăm pe alții. 
De parcă noi am face altfel. De parcă nouă chiar ne-ar păsa. De parcă noi am fi fără pată.

Pentru mine, nefericitul eveniment a fost doar un accident. Care ar fi putut avea un alt deznodământ dacă... sau dacă... Cui îi pasă de acești dacă? Mie nu. Pentru că discutând despre ei nu vom schimba lumea. Acestea nu sunt dialoguri constructive, sunt monologuri care ne îmbată cu apă rece. Dacă nu am fi atât de pasivi... dar numai dacă... 

Comentarii

  1. Mi-a placut tare asta "Cartofi de canapea îndopați cu neștiri și fapte de viață". Trista, dar incisiva si adevarata pe deasupra. Cam cum e de fapt intreaga postare.

    Si mai trist e ca am ajuns sa fim atat de pasivi incat nici nu ne dam seama de asta...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…