Treceți la conținutul principal

Despre clişeu. După o idee de Oana Mujea

M-am tot întrebat astăzi ce înţelegem prin clişeu. Nu vorbesc despre definiţia din DEX*, ci despre definiţia noastră, despre sensul pe care îl dăm cuvântului atunci când spunem lucruri precum "Nu sunt un clişeu" sau "Astea sunt clişee". 
Deci, pentru mine, aşa cum îl înţeleg citindu-i sau ascultându-i pe ceilalţi, un clişeu este un model, un tipar în care se încadrează o categorie mare de oameni, cărţi, expresii, etc., uneori chestii care devin banale. Dar să revenim la oameni, aceste clişee care umblă, vorbesc, gândesc, deşi oamenii nu sunt niciodată banali. Nici măcar prostia nu e banală.
Şi aprofundând puţin absurdul situaţiei în care oamenii se încadrează atât de bine în nişte şabloane încât devin ei înşişi un şablon, mă gândesc că, de fapt, nu suntem nici unul nişte clişee, ci doar devenim clişee în ochii celorlalţi, mult prea superficiali ca să vadă dincolo de nişte etichete. 
Societatea ne învaţă că e bine să fim aşa şi pe dincolo, să avem case, maşini, copii, locuri de muncă de vis şi vacanţe care să dea bine în albumele de pe Facebook. Cei care nu pot sau care pur şi simplu nu vor să se supună unor norme date de diverşi formatori de opinie vor numi toate astea clişee. Deşi, în ziua de azi, să fii revoltat împotriva normei a devenit tot un fel de clişeu, e la fel de banal să fii revoltat cum e şi să ai o familie fericită... Dacă ar şi exista cu adevărat aceste clişee atunci când vorbim de vieţile noastre. Nu vorbim aici de expresii, ci de vieţi, familii, relaţii interpersonale. Astea nu sunt clişee şi nu merită etichete, pentru că din ele devenim noi. Ori fericirea noastră nu e banalitate. 
Exemplu personal. Nu sunt un clişeu, deşi, dacă urmăm logica, de mulţi ani sunt unul sau, mai bine spus, de multă vreme mă mut dintr-un clişeu într-altul, după nişte reguli stabilite de alţii cu mult înainte să mă fi gândit eu măcar la asta. 
Să începem cu clişeul numărul x, dintr-un timp pe care îl vom considera t zero al enumerării clişeelor. Am fost o proastă care a făcut un copil în afara unei căsătorii, puţin după 18 ani. Doi, am fost o ameţită care s-a măritat pentru că avea un copil, trei - o biată amărâtă nefericită într-o căsnicie forţată care îşi merită soarta dacă a mâncat-o undeva să facă un copil înainte de vreme... Momentan sunt doar o altă curvă duduie (mai foloseşte cineva cuvântul ăsta) care iese cu un bărbat mai bătrân decât ea urmărind diverse interese. Sau sunt o femeie fericită într-o familie fericită, tot un clișeu. Şi etichetele negative sunt clişee, puţin diferite de clişeul familiei fericite cu copii, căţel sau pisică şi părinţi la ţară, dar tot un clişeu. Un alt şablon, un om construit după un model inventat de alţii pe care eu îl urmez orbeşte pentru că aşa mi-a impus societatea. 
Hai s-o tăiem ca pe maioneză. Nu sunt un clişeu. Nimeni nu e, nici măcar atunci când asta îşi doreşte. Pentru că oamenii nu sunt etichetele pe care le punem noi din frustrare sau incapacitate de înţelegere şi acceptare. Oamenii sunt fiinţe, fac alegeri, suportă consecinţe şi trăiesc. Umblă, respiră, unii dintre ei gândesc constructiv şi mişcă lumea. 
NU SUNT UN CLIŞEU pentru simplu motiv că nu mă simt astfel. Sunt o femeie care a făcut alegeri. Sunt mândră de ceea ce am ales, de fiecare etapă din viaţa mea şi de ceea ce devin în fiecare zi. Mă bucur de ceea ce am şi visez la alte provocări care să mă ajute să cresc. Pentru că atunci când lupt pentru ceea ce îmi doresc nu o fac ca să demonstrez nimic nimănui, ci pentru că îmi place să fiu fericită în primul rând cu mine. Dacă alegerile mele sunt apreciate sau judecate nu îmi pasă, pentru că sunt ale mele şi doar eu sunt cea care se duce cu efectele acestor alegeri la culcare şi astea nu sunt banalităţi, şi nici tipare. 
Şi nimeni nu e un clişeu  pentru că oamenii sunt mai mult decât etichele puse sau impuse de o societate bolnavă şi debusolată. 

* CLIȘÉU, clișee, s. n. 1. Imagine fotografică negativă (pe peliculă de film sau pe sticlă) obținută în camera obscură și după care se face reproducerea fotografică; p. ext. placă sau film fotografic impresionat, developat și fixat. 2. (Tipogr.) Planșă de metal, de lemn etc. pe care s-a reprodus sau s-a gravat o imagine, spre a fi imprimată. 3. Fig. Formulă stilistică, expresie etc. banalizată din cauza repetării excesive; șablon. – Din fr. cliché.

Comentarii

  1. mie mi-esti draga tocmai pentru faptul ca nu ai loc in formele gandite de societate :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc pentru gandurile frumoase! Am o datorie, dar incerc. Pe cuvant ca incerc.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…