Treceți la conținutul principal

Banal

"Nu scriu constant" aş fi spus acum ceva vreme, dar astăzi cred că exprimarea corectă este "Nu scriu deloc, niciodată", pentru că sunt atâtea lucruri banale pe lumea asta încât nu vreau sa le mai văd expuse încă o dată şi aici. Bine, şi de lene... dar asta e cu totul altă poveste.
M-am plictisit de ştiri citite de cinci ori în cinci pagini diferite, şi de aceleaşi filmuleţe care circulă pe Facebook şi prin alte reţelele. Nu mai vreau banalitate dusă la extrem. Mii de oameni fac din ţânţar armăsar doar ca să arate că au o opinie pe marginea unui oarecare subiect - de cele mai multe ori inventat de un site de ştiri care nu are nimic senzaţional de dat cititorilor. 
Am crezut întotdeauna că internetul e cool. Fals! E doar locul ăla unde o gloată te învaţă să gândeşti la fel ca alţi un milion de oameni. Avem preocupări diferite, gânduri diferite, dar aici trebuie să fim la fel, să consumăm aceleaşi mici şi ieftine istorioare ale unora care vorbesc deşi n-au nimic de spus. 
Grav e că nu ne obligă nimeni... ne place pentru că ni se creează un soi de sentiment de apartenenţă la ceva, un fel de acceptare tacită a unor oameni care, în fond, habar n-au că existăm. Până şi simplul like e tot o formă ceva mai mută de cerşetorie a acceptării. 
Şi toate acestea pentru că e comod să-ţi spui în fiecare zi că faci parte din ceva, că oamenii care te asociază unui biet like sau share nu te judecă şi nu te condamnă. E greu să te ridici, să spui Azi nu!, să nu vreau să ştiu, să nu vreau să am o părere despre vieţile altora, să nu vreau să spun mai departe ce cred despre scandalul din presă. Să ne ridicăm şi măcar pentru o zi să ne spunem că evenimentele cotidiene în care suntem implicaţi sunt cele mai importante ştiri. Pentru că sunt despre noi, pentru noi, cu noi. Şi nimănui altcineva nu ar trebui să îi pese, şi nimeni nu trebuie să ne dea Like.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…