Treceți la conținutul principal

Atac in biblioteca

Gata cartea! Sa va zic de acum care e criminalul si sa va spun daca mi-a placut?
Nuuuu. Astept intai intalnirea bloggerilor de vineri si apoi poate o sa scriu si pe blog. Dar ca sa nu trec asa repede pe aici o sa va zic ca nu mai citisem nimic de George Arion inainte si ca oricum nu aveam prea mari pretentii de la un roman politist de o suta si ceva de pagini. Atac in biblioteca parea mai degraba un rezumat la inceput.
Am ramas placut surprinsa de modul cum a fost construit subiectul. M-a tinut cu sufletul la gura si am dat gata cartea cat ai clipi. Desi nu pot sa zic ca stilul m-a dat peste cap, nu am putut sa nu remarc originalitate, umor si o oarecare usurinta in a expune fiecare idee noua atunci cand parea ca ancheta a ajuns intr-un punct mort. Finalul este oarecum diferit de orice altceva am mai citit pana acum. Pare mai degraba sfarsitul unui articol de pus pe blog. Sa fie o gaselnita gazetareasca sau inca o incercare de a sparge cu totul monotonia? Relatarea la persoana I si limbajul extrem de familiar il fac, in aceasta carte, pe George Arion un fel de Creanga-detectiv particular. Stilul nu este nici gazetaresc, nici exclusiv beletristic. Imi pare mai degraba original si atat. Cred ca marele avantaj al autorului este atmosfera creata. O poveste bine spusa amestecata cu cateva detalii picante si un deznodamant amanat pentru a duce cititorul incet, dar sigur pana la ultima pagina.
Una peste alta, a fost o experienta interesanta. Cine ar fi crezut ca un roman politist poate fi atat de plin de umor...

Comentarii

  1. Se vede ca n-ai citit San Antonio. De la primele randuri mi-am dat seama ca a incercat sa scrie in acelasi stil ca si Frederic Dard (numele adevarat al celui ce semna cu acest pseudonim). Iar altii au zis de Chandler, dar eu n-am citit nimic scris de acesta din urma.
    Cat despre ultima scena, cea in care este demascat asasinul, se vede ca n-ai citit nimic de Agatha Christie.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…