Treceți la conținutul principal

Fraze fara logica, dar cu inteles

La inceput Romania a fost o gaura neagra, dar nu una oarecare, ci o gaura neagra ce atragea mizeriile lumii. Asa a ajuns minunata noastra tara sa aiba propria colectie de specii si specimene, de situatii la care nimeni in afara de jurnalisti nu s-ar fi gandit vreodata.
Cazuri care sa iti arate ca lumea e un mare haos sunt peste tot. Cea mai mare vina o au mass media, aceste uriase mecanisme are au transformat constiinta nationala in pseudoadevarul conform caruia suntem o tara de ramoliti a carei unica sansa de revigorare este o generatie mult prea EMOtionata. Nu mai spune nimeni nimic despre mica si frumoasa Romanie, ci despre o bucata din teritoriul dintre Moscova si Paris in care rromii asculta manele, accidentele se tin lant, violurile se iau ca pastila, de trei ori pe zi si peste toate e Elodia, care trage sforile. Cam asa arata tarisoara noastra carpato danubiano pontica pentru care s-au jertfit bunicii si strabunicii bunicilor nostri pe cine mai stie unde. De fapt si de drept, drumurile sunt proaste, nu trebuie sa vedem la televizor ca sa ne dam seama, oamenii sunt ciudati, dar in majoritate simpatici - asta nu o sa vedem la teve pentru ca nu vinde -, alimentele nu sunt scumpe daca le raportezi la tuica pentru care rumanul are intotdeauna bani, iar copiii nu sunt toti emo, ci numai doi trei pe cartier au inclinatii ciudate. Muntii au ramas tot frumosi, campul e mai putin verde, ce-i drept (de la incalzirea globala), iar apa nu mai e ca cristalul, dar exista varianta imbuteliata. Ce vreau sa spun e ca mizeria nu este viata pe care o traim, mizeria este realitatea asta idioata pe care ne-o insufla ziaristii. Doamne, de ce spun tocmai eu asta?
E un adevar prea crunt, si totusi ramane un adevar. Un accident pe autostrada nu inseamna ca suntem un neam de oameni betivi care se urca la volan. O mama care isi ucide copilul socheaza opinia publica... nu este vorba de un fenomen social, ci de un caz particular, nefericit si grotesc, dar totusi particular. Doua pustoaice care fac trotuarul nu transforma o generatie intreaga in copii pierduti...
Adevaratele probleme nu se vad la televizor decat in treacat pentru ca sunt greoaie, plictisitoare si nu vand. Ne doare ca un om a murit in Afganistan. Toti spun la datorie si asta vinde ziare, dar nimeni nu intreaba la datoria cui pentru ca o astfel de polemica nu intereseaza. Va interesa numai cand vom avea pagini intregi cu morti sau cu raniti, dar va fi prea tarziu. O trimitem pe Teodora de pe un blog pe altul in speranta ca vom strange banii pentru o operatie... 30 de mii de euro... Sunt sarcastica daca spun ca atat valoreaza un ceas cu pretentii... Dar nimeni nu spune ca avem o multime de copii in situatia ei de care nu a auzit nimeni. Povestea vinde. Trist este insa ca, desi stim povestea, nu vedem fenomenul. Asta e mizeria lumii noastre. Am primit atata informatie eronata de la ziare, incat nu mai gandim nimic cu propriile capsoare obosite de la atatea joburi.
Asa arata viata creata de ziaristi. Dauneaza grav sanatatii, dar nu ne putem lipsi de informatia pe care ne-o ofera ...

Comentarii

  1. Nu zic nimic de partea cu Teodora, pt ca as fi subiectiva si cazul oricum s-a raspandit si altfel, nu doar pe bloguri. Da, tendinta de generalizare exista inca si nu e chiar deloc sanatoasa, dar astia sunt oamenii, nu stiu cand o sa se schimbe. Intotdeauna am considerat ca mentalitatea trebuie schimbata in primul rand in Romania. Apoi, presa, e adevarat, din multitudinea de subiecte le alege doar pe cele care vand. O mare parte din oamenii care stau in fata televizorului nu stie cum stau lucrurile de fapt; ei iau informatia ca atare, nu trage nimeni de maneca vreun ziarist sau prezentator de stiri ca a ratat vreun subiect, oamenii se conformeaza si de aici atatea probleme. S-au invatat sa li se dea si ca atare asta si asteapta. Acum recitesc fraza de dinainte si am impresia ca am vorbit de niste roboti, nu de niste fiinte vii. :-?

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…