Treceți la conținutul principal

Fericiti cei saraci cu duhul

Nu stiu cat de fericiti mai sunt, ca sa fiu sincera. De ce spun asta?
Mai acum o ora, poate doua, in timp ce omoram telecomanda spre a omori si timpul si plictiseala am nimerit un moderator care vorbea despre averile nesimtite ale miliardarilor si cauta solutii pentru saracie....
Solutiile sunt multiple, le-au descoperit toti acei oameni care asteapta sa le vina ajutorul social, toate acele femei care pleaca in Franta la cersit sau, mai rau, isi trimit copiii sa o faca. Nu contest ca sunt oameni fara loc de munca, nu contest ca sunt oameni saraci si neputinciosi care traiesc de pe o zi pe alta, dar sunt mai mult ca sigura ca pe langa acestia, mai traiesc si o droaie de lenesi, o droaie de paraziti care n-au bani de paine si mananca terci ca sa stranga ceva parale pentru o bere sambata la discoteca din sat.
Nu am inteles insa de ce erau invitati in platou vreo trei miliardari, cu conturi frumusele in moneda europeana. Cum puteau ei sa rezolve problema? Nu inteleg cum vede presa numai fraude si smecherii. Nimeni nu vede ca miliardarul X e de dimineata si pana tarziu in noapte la birou - nu neaparat razand la secretare, cum ar scrie revistele de scandal.
Luand cateva exemple concrete. Nu i-am citit biografia lui Tiriac, dar toata lumea stie ca a facut bani din sport. Nu toata lumea are talent pentru tenis, dar trebuie sa fii cel putin tampit ca sa crezi ca milioanele sus numitului au picat din cer. La fel si pentru Nastase sau orice alt sportiv. O alta categorie ar fi oamenii de afaceri, care au furat de au stins, dupa cum ar zice unii doar pentru ca ei nu se plimba in masini de 70 de mii de euro. Nu zice nimeni ca au fost corecti pana in panzele albe si nici nu ma declar avocata miliardarilor, dar un oarecare risc si-au asumat si au castigat. Prea mult, ar zice unii. Eu zic ca e doar direct proportional cu riscul.
Revenind la ideea de la care am pornit, ma doare in cot de cum au facut ei primul milion. Subliniez doar faptul ca si-au asumat un risc, sacrificiu pe care oricine l-ar fi putut face atunci, cand a inceput ascensiunea - in cele mai multe cazuri dupa `90.
PS: Acest articol nu face nicio referire la politicienii corupti care au bagat mainile pana la umar in vistieria statului. Ei nu sunt oameni de afaceri, ci niste afaceri proaste ale cetatenilor, afaceri care au mers pe pierdere pentru cei care si-au asumat riscul pentru ele. Macar atat sa invatam de la miliardari. Sa investim in scopul obtinerii de profit. Daca nu avem bani, sa investim voturi. Becali, de exemplu, nu ar investi niciodata in ceva cu care a luat tzapa o data. Romanii carcotasi care isi dau coate si il acuza ca fura, voteaza aceiasi idioti dupa fiecare campanie. D`aia n-are ursul coada si Romania cetateni multumiti.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Calatorie cu peripetii

Am plecat cu trenul de la Pitesti la Bucuresti nu pentru ca nu am mai gasit loc in maxi taxi, ci pentru ca asa imi venise cheful de o calatorie pe calea ferata ca nu m-am mai putut abtine. Mi-am luat bilet, m-am urcat in tren si m-am asezat frumusel in compartimentul meu, la locul meu. Am mers cu Personalul, nu exista fonduri la buget pentru Sageata. In acelasi compartiment cu mine - doi indivizi scunzi si indesati ca niste mingi imense de baschet prelungite intr-o parte cu o alta sfera, de data aceasta mai mica, ce le tinea loc de cap. Gurmanzi, m-am gandit eu in sinea mea si, pentru o clipa, mi-a fost oarecum rusine ca etichetez oamenii cu asa usurinta. Poate erau bolnavi, sau cine stie?
In timpul mersului s-a intamplat insa ceva cu totul si cu totul neobisnuit. Unul din ei a primit un telefon, iar cei doi au inceput sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta. Erau prea albi ca sa vorbeasca pe tiganeste, m-am gandit. Alta limba nu stiam care ar putea fi asa scalcita... Poate ca sunt ung…

Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”
Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.   Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt. Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o î…

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.  Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea. Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestiril…